Carti Eseuri

Omul nu este măsura lucrurilor: O istorie a ateismului, de Ovidiu Morar

”O istorie a ateismului”, de Ovidiu Morar
Editura Herald, București, 2018

”Poziția atee este una eminamente negativă și reacționară. Ateul nu este în principal o persoană care crede că divinitatea nu există, ci mai curând nu crede în existența divinității. Ateismul nu este o credință, ci este poziția cuiva care nu este convins de dovezile teismului.”

Ideea fundamentată care stă la baza lucrării este libertatea, renunțarea la dogmă și folosirea propriului intelect pentru a găsi propriile adevăruri, toleranța și renunțarea la prejudecățile care generează conflicte, neînțelegeri absurde. Dreptul la libera gândire, îngrădit în foarte multe religii, este cel pentru care pledează ateismul și faptul că nimeni nu trebuie silit să aibă aceleași păreri cu ceilalți. În cea mai mare parte combaterea se referă la creștinism, majoritatea autorilor citați invocând lipsa de argumente, inexactitatea sau inexistența faptelor și sau a personajelor prezentate, iraționalul dogmelor, dar și imoralitatea unor situații și prezentarea unor modele care nu ar trebui urmate.

De menționat încă de la început este faptul că există mai multe tipuri de atei la care volumul face referire,  atei care îmbrățișează parțial alte religii mai tolerante (precum budismul, taoismul, hinduismul), atei care promovează spiritul științific, atei care se identifică cu socialismul comunist sau atei care și-au formulat propria filosofie. Să nu confundăm însă ateismul cu o ideologie, căci am fi foarte departe de adevăr, dar nici să punem foarte mare preț pe aceste categorii de mai sus, pentru că de fapt pentru necredință nu pot exista astfel de delimitări, ele fiind mai curând presupuneri.

Ovidiu Morar spune încă din debutul lucrării că ateismul a fost privit cu ostilitate de la apariție și până azi, dacă nu chiar cu aversiune, fiind considerat deseori gândire subversivă. Din Antichitate știm că el circula având sensul fără zei (a- fără, theos – zeu), adică lipsa de pietate fașă de zeii cetății. Este amintit Platon, ca primul care a folosit acest cuvânt în sens peiorativ, pentru a-l disculpa pe Socrate de această acuzație.

”Până în epoca modernă termenul ateu desemna de jure orice specie de liber-cugetător care îndrăznea să pună în discuție cultele religioase oficiale, toate formele de contestare a autorității politice fiind considerate la fel de periculoase și, în consecință, sancționate la fel de sever. […]

Rezultă că ateismul poate fi definit în sens larg ca negația, din perspectivă rațională, a credinței în supranatural, iar în sens restrâns ca negația ideii de religie, adică de instituționalizare a credinței.” (pg. 15)

Volumului lui Ovidiu Morar analizează ateismul în Antichitate, Evul Mediu și Renaștere, Iluminism și apoi în Epoca modernă și contemporană. La final regăsim concluziile, care poziționează ateismul în epoca modernității și care are la bază trei argumente imbatabile: unul de natură epistemologică, unul de natură etică și altul de natură politică, dar și o bibliografie generoasă. Textul abundă de citate directe, pentru că, spune autorul: ”ele sunt cea mai bună pledoarie și cine are ochi de văzut și urechi de auzit va înțelege”.

În Antichitate avem de-a face cu așa numita impietate, de care însă s-au făcut puțini vinovați oficial și condamnați (dintre aceștia sunt amintiți Socrate, Anaxagora, Prodicos și Theodor Ateul), deși existența acestora este substanțial mai mare, intoleranța religioasă fiind destul de des întâlnită. Sancțiunea era exilul sau chiar pedeapsa capitală. Curiozitatea, spiritul liber și pasiunea pentru cunoaștere au îndemnat mulți discipoli ai celor condamnați să cerceteze mai mult. Începând din secolul V sofiștii pun totul la îndoială, inclusiv zeii, pe care îi considerau personificări ale lucrurilor utile oamenilor.  Analiza unor texte ale lui Epicur, Democrit sau Lucretius pune în discuție problema nemuririi, a sufletului și desigur a sensului vieții, dar majoritatea lăsând zeii în afara problemelor discutate; unii mizau pe căutarea plăcerii, deși nu a celei senzuale, iar alții pe eliberarea de teamă și superstiții, iar odată cu apariția Imperiului Roman lucrurile nu se schimbă substanțial.

Textul lui Celsus, Discurs adevărat, redactat se pare în Alexandria  pe la 177 e.n. formulează argumente solide împotriva creștinismului, de ordin politic, social, începând chiar cu istoria întemeietorului său Iisus și ajungând până la afirmația că Dumnezeul creștin este nedrept, ceea ce înseamnă că de fapt morala creștină este imorală. Multe dintre acestea vor fi regăsite în forme asemănătoare și mai târziu, la filosofi anticreștini precum Voltaire, baronul d’Holbach, Fuerbach sau Michael Martin.

”Dar nici Dumnezeul creștin însuși, după Celsus, nu poate fi credibil, întrucât nu poate justifica în niciun fel răul din lumea pe care a creat-o și păcatul pus pe seama creaturilor sale, nici neputința sa de a îndrepta acest rău […]

Celsus mai susține că întemeierea dogmelor creștinismului a fost posibilă prin intervenții repetate asupra textelor evanghelice , care au fost corectate pentru a deveni verosimile.

«Predicatorul învățăturii creștine seamănă cu cel care făgăduiește că va vindeca trupurile bolnave cu condiția ca pacienții să nu fie consultați de alți medici competenți, ca nu cumva el să fie demascat că e un ignorat în medicină» […]

Nu e de mirare că acest important text al Antichității s-a pierdut fără urmă, așa cum s-a pierdut și scrierea Împotriva creștinismului a lui Profir (cca. 234-305 e.n.) ale cărei copii au fost arse din ordinul împăratului Theodosius II în 435 și 448.”  (pg. 53)

Pășim atent în Evul Mediu și Renaștere unde persecuția ereticilor a luat proporții inimaginabile. În numele lui Dumnezeu au avut loc adevărate masacre, arderea e rug fiind cunoscută ca una dintre cele mai comune pedepse pentru punerea la îndoială a ”adevărurilor sfinte”. Termenul ateu era aproape sinonim cu eretic, deși autorul menționează că despre un ateism adevărat nu se poate vorbi până în epoca Reformei, deși nici atunci nu avem de-a face cu fenomen de amploare.  

Odată cu Renașterea se deschide drumul gândirii libere prin resuscitarea valorilor Antichității grecești.

”Termenii ateu și ateism sunt atestați pentru prima dată în secolul al XVI-lea, mai întâi în Franța și apoi în Anglia, ceea ce demonstrează că, până atunci, fenomenul ca atare nu fusese o realitate. Abia contestarea directă a autorității papale și a dogmelor catolicismului, inițiată de Martin Luther – care a introdus pentru prima dată expresia de libertate a conștiinței, însă exclusiv în acest context – la începutul secolului și conflictele religioase care au urmat au permis apariția ateismului european pe fondul Crizei Bisericii Romane.

Un impact major asupra climatului ideologic din această epocă l-au avut, desigur, noile descoperiri științifice ale lui Copernic, Galilei, Kepler, Newton etc, care au zguduit din temelii edificiul dogmatic al Bisericii , demonstrând experimental faptul că adevărul religiei nu era același cu al științei.  Drept urmare, ateismul începe să își afirme legitimitatea”, urmând să devină un adevărat fenomen în secolul al XVII-lea. (pg. 60)

Galilei, Campanella, Montaigne sau Giordano Bruno, Hobbes depun mărturii despre ridicolul religiei, rod al ignoranței și faptul că gândirea trebuie să rămână liberă, necenzurată.

”În privința superiorității morale și a pretenției de a reglementa transcendental relațiile interumane, Hobbes răspunde de asemenea, negativ, reacceptând altă filosofie morală decât cea imanentă, care pornește de la cunoașterea legilor naturii și a raporturilor sociale.” (pg. 96)

Secolul luminilor lasă fundalul de intoleranță religioasă aproape neschimbat, Inchiziția este încă activă, iar exemplele de ateism declarat rămân puține, deși apar nenumărate texte antireligioase. Un exemplu cel puțin ciudat este cel al preotului Jean Meslier ( 1664-1729) care lasă după deces un testament spiritual ateist, în care neagă sistematic adevărurile religioase, adunând opt dovezi ale inconsitenței și nocivității religiei, prima referindu-se la netemeinicia tuturor religiilor, care poate nu sunt decât invenții omenești (pp. 134-137).

Enciclopedia lui Denis Diderot, începând cu primul volum publicat în 1751, cel mai ambițios proiect al secolului, a avut marele merit de a populariza toleranța și liberalismul, scepticismul fașă de dogele religioase și atitudinea critică față de abuzurile instituțiilor laice și ecleziastice., precum și încrederea în știință și progres. (pg. 185)

David Hume, un alt gânditor de seamă al epocii, se va axa într-una dintre scrierile sale asupra efector nocive ale superstiției, aflate a baza cultelor religioase, care subminează demnitatea omului de rând, făcându-l dependent de un intermediar care să îl reprezinte în relația cu divinitatea. Așa au apărut preoții, considerați o invenție a unei superstiții timorate. (pg. 231)

Abdicarea de la rațiune este de cele mai multe ori cauza tuturor acestor probleme, însă religia tocmai e asta se bazează pentru a-și clădi supremația. Odată cu Immanuel Kant vom asista la modificarea religii în limitele rațiunii pure, dominate de așa numitul imperativ categoric. Kant recuză deopotrivă ideea de cult religios, considerat fals, ideea de revelație, care e contrară rațiunii, și orice credință religioasă care îndeamnă la fapte nedrepte. Morala trebuie scoasă în afara oricărui context transcendent, ea trebuie să fie prin excelență imanentă, fără amestecul harului divin, căci acțiunile omului își pierd orice valoare etică dacă nu sunt rezultatul propriilor sale opțiuni. (pg. 243)

Începând cu Epoca modernă și contemporană vom asista la noi modificări în modul de gândi și aborda problematica religioasă, la apariția unor noi curente – socialism, nihilism, anarhism, iar scientismul va eclipsa din ce în ce mai mult teologia și metafizica. Apare sociologia, care respinge explicațiile supranaturale ale apariției omului, dar lovitura de grație va di data de naturalismul Charles Darwin, care merge până la excluderea totală a ideii teologie ca proiect inteligent care ar fi stat la baza lumii naturale. Omul va fi eliberat de orice servitute odată cu teoriile lui Nietszche despre supraom. Arthur Schopenhauer va considera creștinismul un adevărat flagel al omenirii și va postula ideea că orice adevăr trebuie căutat în lumea aceasta și nu dincolo, separându-se astfel fără drept de apel de religie.

Filosoful britanic Bertrand Russell va opta de asemenea pentru combaterea ideii că religia este o soluție pentru probleme morale, aceasta trebuind mai degrabă căutată în rațiune. Preocupat de chestiunea raportului negativ dintre religie și morală, consideră că cele mai importante virtuți ale omului bunătatea și inteligența, care, în loc de a fi încurajate, sunt inevitabil inhibate de prejudecățile religioase și de dogmele de orice fel.” (pg. 377)

În contemporaneitate avem un critic vehement al religiei în persoana neurologului american Sam Harris (n. 1967) care consideră religia de orice fel un rău incontestabil.

”El consideră că la baza atitudinii în general pozitiv pe care oamenii o manifestă față de religie (majoritatea fiind de părere că o componentă esențială a vieții este credința), se află două mituri: că religia este sursa multor lucruri bune – comunități solide, comportament moral, experiență spirituală) care nu pot fi aflate pe altă cale și că lucrurile rele comise adesea în numele religie nu sunt produsul credinței per se, ci al naturii noastre inferioare (lăcomie, frică), față de care religia reprezintă cel mai bun (dacă nu singurul) remediu. […]

Harris este de părere că ideea de corectitudine politică aplicată credințelor religioase este păguboasă întrucât încurajează de fapt intoleranța celor pe care îi tolerează. Din punctul de vedere al efectul asupra societății moderne al cărei ideal îl constituie unitatea (…) ideologia religioasă, întrucât incită la dezbinare și ură fașă de tot ce constituie diferență, tinde să aibă efecte periculos de retrograde.” (pg. 403)

Harris afirmă că moralitatea nu este dependentă de religie, ea nu este sursa, nici solidaritatea umana. Specialistul conchide cu regret că trăim încă în societăți constrânse de idei religioase și amenințate de violență religioasă. Soluția lui Harris este aceea de a trăi bucuria vieții alături de ceilalți, respectând libertatea fiecăruia, fără a fi constrânși să îmbrățișăm niciun mit.

Concluzia lui Ovidiu Morar: ateismul este în continuare tabuizat, puțin cunoscut și cu atât mai puțin înțeles. Dincolo de consolările interioare ale religiei, puterea și considerațiile de ordin social și politic, implicațiile la nivel individual și nu numai, aceasta are în mare măsură consecințe negative, argumentate de atâția mari gânditori ai lumii și excelent organizate de autorul acestei Istorii a ateismului care merită cel puțin o lectură din partea celor care nu sunt familiarizați cu acest concept sau a celor care sunt atei și doresc să facă o incursiune în timp pentru a vedea originile, modificările și dezvoltarea acestui fenomen. Situându-mă printre cei din urmă, a fost o reală plăcere pentru mine să parcurg peste patru sute de pagini de istorie veritabilă a gândirii filozofice despre ateism și nu numai, sintetizate, pe care am studiat-o pe îndelete în timpul facultății.

Ovidiu Morar este scriitor, eseist și publicist. Este profesor universitar doctor, membru al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România, membru al Uniunii Scriitorilor. Cercetator al avangardelor literare din România și Europa, a prezentat numeroase comunicări pe această temă la colocvii și conferințe internaționale organizate la București, Cluj, Iași, Praga, Ierusalim, Cernăuți, Veneția etc.

Alte lucrări ale autorului: Avatarurile Suprarealismului românesc, Editura Univers, 2003; Suprarealismul românesc, Editura Tracus Arte, 2014; Avangardismul românesc, Editura Ideea Europeană, 2005; Scriitori evrei din România, Editura Ideea Europeană, 2006 si Editura Hasefer, 2014; Ipostaze ale modernismului poetic, Editura Universității Ștefan cel Mare, Suceava, 2015; Literatura în slujba Revoluției, Editura Universității Al. I. Cuza Iași, 2016.

Puteți cumpăra cartea: Editura Herald/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Jurnalul cinematic al unui hedonist: Nimicul, de Hanif Kureishi

Carmen Florea

Mihai Eminescu, românul absolut, de Lucian Boia

Jovi Ene

Platon şi ornitorincul intră într-un bar, de Thomas Cathcart şi Daniel Klein

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult