Carti Carti de fictiune Recomandat

Omar cel orb, de Daniela Zeca

”Omar cel orb”, de Daniela Zeca

Editura Polirom, Colecţia Ego. Proză, Iaşi, 2012

Moto: ”Pipăi cu mâna după şosete şi apoi se gândi că acum ori mergea înainte, ori dispărea. Alesese sau nu să ajungă acolo, chiar nu mai conta, trebuia să înveţe să respire un aer nou, sau măcar aşa îşi făcuse el socotelile.”

După cum ne mărturisea Daniela Zeca în interviul acordat în exclusivitate pentru Filme-cărţi, prin „Omar cel orb” îşi încheie Trilogia Orientului, pentru a reveni pe plaiurile natale, unde personajele sunt colorate, iar evenimentele îi pot oferi sursă de inspiraţie în orice moment. „Omar cel orb” este romanul care încheie această trilogie, iar cele spuse mai sus sunt confirmate de povestea acestui roman: Omar este un personaj aflat la graniţa dintre Orient şi Occident, amintirile sale ne duc spre ţara natală, Iranul, religiile şi tradiţiile sale, iar prezentul şi-l trăieşte la marginea unei capitale ale Europei de Est (Bucureştiul nenumit), unde întâlneşte oameni, tipare, alte obişnuinţe ale vieţii de zi de zi, diferite de ceea ce trăise cu doar puţin timp în urmă.

Primul lucru care „izbeşte” cititorul în această carte este un cuvânt înainte al autoarei, binevenit de altfel, intitulat „Despre dragoste şi moarte pe pământul lui Zarathusta”. Aici aflăm amănunte asupra ansamblului povestirii, asupra lucrurilor mai puţin cunoscute despre una dintre religiile primordiale ale lumii, zoroastrismul: ”Zoroastrismul a avut, probabil, o influenţă mai mare asupra umanităţii decât orice altă credinţă. Zarathustra a fost cel dintâi care a făcut cunoscute doctrinele despre judecata individuală, Rai şi Iad, Judecata de Apoi şi viaţa veşnică pentru suflet şi trup, reunite. Aceste doctrine vor deveni categorii familiare unei mari părţi a omenirii, prin împrumuturile făcute de către iudaism, creştinism şi islamism, deşi ele au cunoscut deplina coerenţă logică în zoroastrismul însuşi.” (din Mary Boyce, ”Zoroastrians: Their Religious Beliefs and Practices”) Sunt acele amănunte care te pot determina, ca cititor avid, să cauţi să afli cât mai multe amănunte despre această religie, despre cei care o îmbrăţisează în prezent, despre tradiţiile păstrate peste timp (am deschis, cu această ocazie, din nou paginile lui Mircea Eliade).

Personajul principal al poveştii se prezintă de la început: ”El avea, precum ceilalţi, patru nume şi acestea erau în rând: al neliniştii, al tăcerii şi al ispitei şi doar unul era al norocului şi acela părea cel mai scurt. Îl ţinea aproape ascuns, ca pe o batistă în sân. Îl chema Omar Abassi Tabar Ben-Masoud.” Un nume care izvorăşte direct din spiritualitatea persană (nu sunt rare precizările lui Omar cu privire la originile sale: nu este arab, este persan, dar pentru românii necunoscători este acelaşi lucru), dar nu numai numele este important, ci orice îi determină acţiunile: Daniela Zeca l-a construit pe Omar ca fiind un personaj neinvaziv, aproape neutru în raport cu ceilalţi, deşi le determină aproape pe nesimţite acţiunile şi le afectează gândurile, un personaj timid, sensibil, dar în jurul căruia se construieşte o întreagă lume.

Daniela Zeca

Dacă etnia este atât de importantă pentru Omar, nici religia nu este lăsată deoparte atunci când este descris un personaj atât de important: „Pentru Omar, Dumnezeu era unul şi-acelaşi şi pornea de la Zoroastru. Religii diverse şi mai târzii mărunţiseră din el porţii mici de credinţă şi le convertiseră în fel şi chip, în doctrine adverse şi diferite. Omar era sigur că e loc pentru toţi şi de-aceea se însurase cu o şiită, chiar dacă pe urmă îl pierduse pe Dumnezeu. Acum îl recupera într-un fel aparte, păgân şi misterios, simţindu-l când sub formă de porumbel, când sub formă de soare mitraic, care se topise în splendorile cultului lui Ahura. Devenise un adult călător, mai degrabă mistic decât credincios, sau poate un rătăcit. Când îl întrebau: „tu eşti musulman?”, Omar răspundea: „sunt zartosht”, fără să mai ştie prea bine cât şi ce mai era în el asta.”

Îl regăsim pe Omar undeva pe aeroportul principal al statului est-european, dornic să fugă de ceva nedefinit. Forţând un pic, Omar pare a-l lua pe Dumnezeu (!) de un picior, atunci când decide să se ducă spre marele oraş pe jos şi să îl ajute tocmai omul care îi va defini viitorul, Godun, care se va identifica aproape neverosimil drept „prietenul de-o viaţă”. În mansarda acestuia şi prin împrejurul casei acestuia, situată undeva lângă viitoarea Autostradă a Soarelui, îşi va construi viitorul, îşi va aşeza plăcut prezentul şi îşi va aminti, pentru cititori, trecutul său, pas cu pas.

Niciun sentiment firesc al oamenilor nu este lăsat deoparte în descrierea lumii în care trăieşte sau, cu precădere, în care a trăit Omar, personajul care va orbi în cele din urmă, aşa cum o spune şi titlul, dar care va zări cu atât mai bine inexactităţile acestei lumi, dar şi a lumii pe care a părăsit-o.

Pe de o parte, Daniela Zeca foloseşte necunoaşterea lumii orientale de către români ca pe o provocare aruncată atât scriitorului care a fost în acea lume, a petrecut destul de mult timp, suficient ca să îi înveţe obiceiurile şi tradiţiile, felul de a fi a oamenilor şi al conducătorilor acestora (în special în Iran, un teritoriu cu anumite caracteristici social-demografice, dar şi geopolitice), dar o provocare şi pentru cititori, recunoscuţi pentru plăcerea de a cunoaşte Orientul, sub toate formele sale.

Istoria ultimilor 30 de ani a Iranului este reliefată în diferite amintiri ale lui Omar sau ale soţiei sale rămasă acolo, departe de soţul ei. Nu suntem departe de un adevărat roman non-ficţional, aproape de romanul Tatianei Niculescu-Bran, „În Ţara lui Dumnezeu”: ”În vara răzmeriţei care a precedat fuga şahului, împuşcaseră zeci de grevişti chiar în Yazd, aşezându-i la zid, ca pe prepeliţe. Omar încetase să creadă că oraşul lor, casa cu porţi înalte, templul şi grădina din jur sunt o parte a raiului printre oameni. La câteva luni după instalarea ayatollahului li se spusese la şcoală că Mezda, Amesha Spenta şi gathele sunt împotriva Shariei şi a Islamului. Se întorsese acasă plângând: pacea lui se sfârşise.” sau ”De cincisprezece ani, în Iran era interzis să respecţi ritualul zartosht-ilor şi, cu toate asta, puşcăriile erau pline de rebeli care mai încercaseră.”

În vreme ce Omar îşi continuă viaţa în România, rudele sale au parte de tot soiul de evenimente în Iran: deşi continuă să îi trimită bani fiului său părăsit, acesta se înstrăinează, poate pe drept cuvânt. În acelaşi timp, soţia sa, devenită încă de pe vremea când era acolo un avocat de succes, încearcă să forţeze mâna autorităţilor prin apărarea femeilor defavorizate, prin acţiunile pe care le are pentru apărarea drepturilor civile ale femeilor, dar şi altor persoane discriminate de conducerea iraniană. Riscă inclusiv o relaţie extraconjugală, chiar dacă nu s-a despărţit oficial de Omar, plecat departe: ”O femeie iraniană, chiar în capitală, la Teheran, nu putea să rişte vreodată cu asemenea lucruri: să fie nevasta unui bărbat încă în viaţă şi să lase loc să se spună că un altul, de curând divorţat, îi surâde prea larg când se întâlnesc. Intimitatea, la Teheran, e mereu o insinuare: nu ştii niciodată cu adevărat dacă un bărbat şi o femeie îşi ating inimile, fiindcă, despre sex, nici nu poţi gândi decât ca despre o viză expres, pentru când vrei să îţi revezi morţii.”

Am tentaţia cu privire la acest roman să vă aduc aproape multe alte citate şi multe alte gânduri ale autoarei, spuse prin intermediul personajelor. Poate şi din cauza faptului că romanul ne poartă pe atât de multe nivele, încât fiecare personaj este necesar a fi aprofundat, deschis, apropiat, nedezamăgind deloc atunci când trebuie să fie recenzat şi criticat. Cu atât mai puţin, Omar, personajul-cheie, care îşi dezvăluie propria poveste, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, într-un fel aparte, inoculând că este un personaj stingher, rătăcind undeva în Occidentul său, dar care îşi caută menirea departe de adevărata sa casă. Va reveni vreodată?

Puteţi cumpăra cartea acum,  de pe site-ul Editurii Polirom.

Articole similare

Sărbătoarea corturilor, de Ioan T. Morar

Dan Romascanu

Bezna pare mai deasă acum, dar flacăra nu a fost ucisă: Flacăra, de Leonard Cohen

Delia Marc

Prin blogosfera literara (17 – 23 septembrie 2012)

Dan Romascanu

2 comments

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult