Carti Literatura romaneasca

“Moartea nu este modernă. Nici inima nu este modernă”: Cât de aproape sunt ploile reci, de Bogdan Coșa

”Cât de aproape sunt ploile reci”, de Bogdan Coșa
Editura Trei, Bucuresti, 2020

Bogdan Coșa, autor al unuia dintre romanele românești de succes apărute în anul pandemiei, a strâns, înainte să-l publice, vreme de vreo șase ani, metafore surprinzătoare, personaje credibile și multă analiză socială, pentru a structura cu bun simț un tot cât se poate de frumos și de rotund, fără fard și artificii stilistice.  Povestea este despre un sat ardelean de munte și despre dinamica unei familii oarecare din acel loc, familia Toaderilor. Este despre ratare, alienare și înstrăinare.

Mi-ar plăcea să-l întreb pe Coșa de ce i-au trebuit atâția ani să spună povestea asta, de ce a durat atâta mișcarea de strângere a arcului acestui ceasornic original.

Personajele lui par toate esențiale, nu am putut identifica vreunul ca fiind principalul, conform regulei, ceea ce m-a cam derutat pe alocuri. Poate că suma personajelor se vrea motorul central. Familia Toaderilor. Sau poate cheia este Nuțu, cel care face metafora de la final: Nuțu eliberează din cușcă și din lanț câinele care n-avusese niciodată parte de vreun dram de afecțiune, și intră el însuși în loc, punându-și lanțul în jurul gâtului.

Personaje nu sunt numai oamenii, ci și sezoanele în care ei cresc, mereu aceleași, indiferent de an, ceea ce iarăși poate deruta uneori, pentru că povestea este scrisă ca și cum ar fi un jurnal de familie, cu luni care se repetă fiindcă anii trec, fără să putem ști exact cam după cât timp se reia acțiunea, putem doar bănui că timpul a trecut observând schimbările din viața personajelor.  Timpul este așadar aproximativ, ca și cum n-ar conta, poate fiindcă „nimic nu-i modern”.

Spațiul rural în care ne aflăm este redat parcă cu minuțiozitatea unui Leng Jun. O carte a satului, captat cu megapixeli de camera foto sensibilă la intensitate de metaforă. Ce-i frumos e că obiectele, animalele, spațiile n-o iau razna și sunt una cu oamenii pe care-i înconjoară, sunt într-adevăr lumea acestora complementară, dându-le profunzime și reverberându-le emoțiile:

Dintr-o haină ieșise un șoarece. Avea nevoie să uite, s-o poată bodogăni în continuare pe mama lor, care era responsabilă pentru tot, iar Dumitrița îi dăduse piatra asta în brațe, care o trăgea la fund.

 

Intrând în curte, aceeași, dintotdeauna, simți că munții din jur se înalță, lăsând-o pe fundul unei găleți, măruntă și bătrână.

 

-Aici îi ca-n borta curului, tu, Triță, ascultă la mine când îți zic. Afară n-ai unde te duce, înăuntru-i cald, da’ pute.

 

Înainte să se întunece, cele două surori veniră din nou împreună la râu, fiecare cu câte un lighean plin cu rufe spălate. Zăpada își schimbase lucirea într-un roz au­riu, deschis, împrumutat de la cerul care se însenina. Se lăsa gerul,….”

Mi-a plăcut cinematografia aproape de documentar a satului românesc imediat după anul 2000 cu noile preocupări zilnice ale oamenilor.

“Din ce cap ieșiseră scrisorile la care Maricica răspun­sese atât de frumos? Din cel care privea inert emisiunile de muzică populară, din cel care nu părea să aibă nicio reacție la vederea reclamelor? Nu. Ci din cel ai cărui ochi se trezeau atunci când pe ecran rula genericul care anunța informații noi despre starea vremii. Atunci era ca și când se vorbea despre ea, Aurelia, mama mamelor; Aurelia, mama mare, mama pământului care înghite tot”

Cu intermitențe apare și orașul de la periferie, care nu pare bun la altceva decât ca loc spre care să evadezi din ratarea satului, locul către care cei tineri se îndreaptă inexorabil cu nădejdea unui mai bine, fără să merite însă, din care întoarcerea, măcar periodică sau chiar definitivă este o altă posibilă alternativă, cea a resemnării, sau cea a sufocării până la alienare la casa părintească.  Casă cu trecut și fără viitor.

Stinse țigara și ieși din cameră în pijamalele îmbră­cate peste o bluză de corp și izmene. Era a treia iarnă în care n-aveau căldură. Căminele de nefamiliști fuseseră vândute, iar fabrica, demontată pentru fier vechi, laolaltă cu centralele termice care încălzeau întregul cartier. Peste o mie de familii așteptau țevile galbene de gaz ca pe aurul cel mai de preț, în special în noiembrie, când frigul și umezeala începeau să se instaleze în încăperile ticsite de mobile și încălzite cu radiatoare electrice.

 

Mulți își făcuseră sobe; cei mai nefericiți dintre ei ardeau scaune și picioare de mese, lemnele erau traficate și de multe ori furate — nu era săptămână să nu vină poliția pentru capete sparte și geamuri făcute țăndări. Unii mureau asfixiați, alții făceau reumatism. Cei cu copii mici plecau la țară, de unde veniseră cu ani în urmă pentru o țeavă de apă care ieșea din perete și un cinematograf, două cofetării și o piață la care se vindeau uneori banane

Mai există și un spațiu obscur, acela al străinătății pe care nu-l vedem, pe care îl ghicim ca loc de unde nu mai există întoarcere, prin părăsirea definitivă a familiarului, prin înstrăinare, altă formă de alienare.  Dumitrița nu se va mai întoarce niciodată, nici măcar nu poate fi găsită ca să afle de moartea mamei sale.

S-a spus că romanul nu are umor, dar eu cred că orice frântură de hazliu ar fi un falset în această melodicitate a povestirii, care ascultată din exterior este descurajantă. Doar audiată dinlăuntrul personajelor ea nu este o plângere, ci o invitație la resemnare. Dar asta nu face mai bine, căci este o instituire a depresiei ca stare a normalului.

Fiecare personaj apare credibil cu motivația și parcursul lui perfect justificate, relațiile dintre copii și părinți, dintre frați, nepoți și unchi sau cele dintre soți sunt bine înțelese prin traducerea trăirilor profunde ale fiecăruia și prin vorbele lor, ceea ce dă miez și sens și interesează. Familia este fotografiată cu lentilă de profesionist, iar personajele dinafara ei, ca și obiectele, casele, pomii, norii și soarele, sunt doar elemente ale cadrului în care ea ființează. 

Autorul încearcă să sugereze prin subtitluri ca „Moartea nu este Modernă” sau „Nici Inima nu este Modernă” o aparență de eternitate a lucrurilor care nu se schimbă esențial. Dar lucrurile nu se schimbă când oamenii nu doresc să le schimbe, când ei doresc numai să supraviețuiască anotimpurilor. Să stea în provizorat.  Imposibilitatea adaptării lor la evoluție se datorează lipsei de comunicare cu ceilalți a propriilor temeri, iubiri, uri, și are ca efect degradarea, printre altele, prin alcoolism, sau imigrarea, tot o formă de destrămare.

În general, nu-i plăcea să se gândească la nimic, prefera să aibă mâinile ocupate. Când glumea, zicea că de aia se și apucase de băut, să aibă ce face cu mâinile în zilele cu cruce roșie.

Mi-au mai plăcut (poate și prin virtutea meseriei) pasajele cu sevrajul alcoolic sau cele ale stărilor de intoxicare alcoolică:

“Secundele, ca foarfecile frizerului, clanț-clanț, pe lângă organele sale interne, împungând adânc printre coastele lui.

 

Creierul, într-o carcasă de gheață.

 

Vedeniile.

 

Credea că halucinează”

 

“Erau și zile în care îi lipsea vocea caldă a oameni­lor, vocea veselă a prezentatorilor de știri, cea vibrantă, a comentatorilor sportivi; îi lipseau vocea dezgustată a surorii sale, vocile pigmentate de frică, care i se adresau mustrătoare când întreba de lucru sau de vreun împru­mut, vocile care-l ocoleau când era beat sau cele care îi răspundeau întorcând capul, de parcă i-ar fi stropit cu privirea lui spurcată — chiar și mama lui se ferea când îl vedea ieșind clătinându-se din bârlog —, și dezicerea tuturor îl nenorocea, îl făcea să-și dorească să moară.”

Este întristătoare lipsa de comunicare adevărată interumană, chiar și între cei cu legături intime, de familie, prin limitarea la interiorizare, prin resemnarea ca reflex arhaic, ca o cumințenie periculoasă care duce la alienarea prin însingurare și destrămare.  Cheia întregii narațiuni pare să fie supraviețuirea la vicisitudinile naturale și sociale care nu lasă loc schimburilor afective dintre membrii familiei Toader. Rând pe rând, personajele acestei lecturi fascinante ni se par atașante prin explicarea fiecăruia din ele și înțelegerea lor, dar ratarea comunicării afective dintre ele dau măsura dramei lor personale și întristarea celui care le citește.

Coșa spune undeva, într-un interviu, că nu poate avea măsura confirmării lui, pentru că apariția cărții în 2020 nu i-a permis lansări în librării, stângeri de mâini binemeritate și autografe la festivaluri de carte, vânzări masive al romanului, așa cum cu siguranță s-ar fi întâmplat în vreme de normalitate.  Probabil că mai multe cronici despre originalitatea acestei povești-saga ar putea contribui la confirmarea pe care o merită autorul său.

Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: EdituraTrei.ro, pagina de facebook a autorului)

Articole similare

Lebedele de pe Fifth Avenue, de Melanie Benjamin

Cristina-Ionela Grigore

Satantango, de Laszlo Krasznahorkai

Dan Romascanu

Pan. Victoria, de Knut Hamsun

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult