Minaret, de Leila Aboulela
Bloomsbury 2005, London
Căutarea unei cărţi deosebite nu are nimic în comun cu alte căutări, de pildă cea a oii fantastice născocite (sau descoperite) de Murakami. Dificultatea este că, în ceea ce mă priveşte, rareori ştiu ce caut; norocul îmi surâde, însă, şi îmi oferă – mai tot timpul – pe tavă, aproape ceea ce îmi doream. Aproape.
Aşa s-a întâmplat şi cu Minaret, carte remarcabilă prin frumuseţea copertei: o aluzie simplă, facilă, sau poate o iluzie a lumii islamice. Literele titlului se aşează cuminţi sub privirea misterioasă, deşi trăsăturile lor par smucite. În interior se ascunde, cu siguranţă, ceva. Nu am ezitat să iau cartea de pe raftul British Council, de altfel o inepuizabilă sursă de idei. Iar experienţa lecturii a fost, într-adevăr, ceva diferit. Poate fiindcă lucrul căutat era o carte altfel prin punctul de vedere, şi nu prin intriga ticluită cu şiretenie sau prin personajele surprinzătoare.
Povestea scrisă cu simplitate de Leila Aboulela nu epatează prin personajele sale. În prezentul londonez nu se petrece nimic remarcabil, în ciuda dramei din trecut a Najwei, naratoarea, personajul principal, femeia care şi-a găsit calea. Firul acţiunii se înscrie cu succes în rândurile prozei moderniste, sărind cu uşurinţă din prezent în trecut, deseori prin intermediul unei întâmplări care declanşează o întreagă suită de amintiri.
Najwa a dus o existenţă lipsită de griji ca fiică a unui demnitar sudanez, apropiat al preşedintelui. Alături de fratele său geamăn, Omar, şi-a trăit adolescenţa în plin decor occidentalizat, ascultând muzică pop britanică, purtând fuste scurte şi savurând cocktailuri; departe de lumea musulmană în care trăia. O întorsătură de situaţie o aruncă însă pe Najwa în braţele destinului, iar tânăra femeie trebuie să înţeleagă, să accepte şi să depăşească şocul de a trebui să îşi câştige singură existenţa. În acceaşi Londră în care, altă dată, venea în vacanţe împreună cu familia, Najwa ajunge să îşi ofere serviciile ca bonă şi menajeră, intrând astfel în lumea oamenilor care muncesc, şi totodată, în lumea islamică.
Leila Aboulela înfăţişează fără pretenţii stilistice emoţiile clare şi uşor de interpretat ale unei femei care îşi descoperă, treptat, identitatea emoţională şi religioasă. Cu siguranţă, întâmplările cărţii se aplică multor emigranţi, parte integrantă a atmosferei cosmopolite a metropolei britanice. Perspectiva însă este aparte; este detaliul pe care îl căutam pentru o lectură profundă, însă nu greoaie, acea amprentă singulară care nu are nevoie de înflorituri şi întorsături de cuvinte pentru a lăsa o impresie dificil de uitat.
Oricum, de ce aş vrea să uit Minaret?
