Carti Memorii jurnale Recomandat

Grand Bazar România sau Călător străin updated, de Mike Ormsby

“Grand Bazar România sau Călător străin updated”, de Mike Ormsby
Editura Compania, Bucureşti, 2008
Traducere de Vlad A. Arghir

Nu vreau sa scriu prea multe despre o carte, care ne dezvăluie aşa de multe dintre caracteristicile românilor. Mike Ormsby ăsta ne cunoaşte de ceva timp, trăieşte în mijlocul nostru şi, de aceea, se simte ca un român şi ne zugrăveşte într-o serie de portrete memorabile: al taximetristului rasist, al ciobanului din munţi, al manelistului, al birocratului, al barmanului fericit etc.

Ce putem să aflăm despre autor? Englez autentic, ziarist, a ajuns prima dată în România după evenimentele din 1989 şi anume în 1994, ca reporter BBC, când ţara noastră intrase deja într-o tranziţie care parcă nu se mai termină. A rămas până în 1997, ca apoi în ultimii ani, să se instaleze în România. În ciuda personajelor colorate şi a situaţiilor ciudate (mai ales, pentru un englez) cu care s-a confruntat pe meleagurile noastre, a ajuns să iubească această ţară şi să caute în orice lucru frumosul, care există, până şi aici.

Pentru că impresia mea este că el nu critică în nici un punct ţara în care a ajuns şi care, din păcate, este hulită de mulţi dintre concetăţenii noştri, dar care nu îndrăznesc să fugă spre alte tărâmuri, unde curge laptele şi mierea. Iată, de altfel, România descrisă de Mike Ormsby: “Ţara în care am nimerit din întâmplare. Ţara în care acum sunt acasă.”

Astfel, ne trăzneşte normalitatea unor concepţii româneşti, pe care tot încercăm să le ascundem, să le disimulam şi să aruncăm vina în spatele altora, deşi bârna se află în ochii noştri. Un exemplu ar fi antisemitismul, existent în mulţi dintre români, pe de o parte, venind de undeva din urmă, din trecutul pierdut in ceaţă (pe câţi dintre români nu i-am auzit spunând deseori că îi urăsc pe evrei pentru că ei l-au ucis pe Iisus ?), şi, pe de altă parte, în anii de după 1989, au apărut pe piaţa românească de carte, multă pseudo-literatură, care a prins la public şi în evreii erau acuzaţi de toate consipraţiile mondiale, cum ar fi « Protocoalele Înţelepţilor Sionului ». De aceea, nu e de mirare că medicul stomatolog al lui Ormsby, un om de la care ar trebui să pretindem o oarecare formaţie intelectuală, are următoarea părere : «Şi încă ceva cu evreii. Nu că nu-mi plac, dar prea ţin unii cu alţii. Ca să nu mai zic că sunt si bogaţi. Plus că precis vor să pună stăpânire pe tot globul. »

Mike Ormsby

În primul rând, Mike pleacă în descoperirea României înarmat cu multă răbdare şi mult curaj. Cum altfel poţi considera un străin care nu uzează în viaţa zilnică din Bucureşti sau de aiurea printre munţi şi dealuri de faptul că este ziarist sau de nu ştiu ce cotlon ascuns al vieţii diplomatice ? Nu, el îşi face prieteni, locuieşte într-un bloc de 10 etaje, călătoreşte cu taxiul dintr-o instituţie publică în alta, se duce la un dentist român, renunţă la televizor pentru a lua impulsul străzii de la faţa locului. Un curaj nebun, care îl duce în faţa unor situaţii pe care şi le doreşte.

Cartea este plină de umor, dar nu unul critic la adresa românilor, ci unul de bună calitate, bine adaptat situaţiilor şi realităţii româneşti. Unele părţi sunt scrise cu căldură şi aplecare asupra românilor şi a frumoaselor locuri de aici. Îndrăgostit de Transilvania (dar oare câţi dintre noi nu suntem ?), călătoreşte deseori acolo, îi plac peisajele deluroase şi oamenii pierduţi printre veacuri, face drumeţii împreună cu prietenii, înnoptează în corturi sau locuri de refugiu, bea o vodca cot la cot cu românii întâlniţi printre vârfuri de munte : «Sunt îndrăgostit de Ardeal. Îmi place cum se aşterne orizontul ondulat, îmi plac Carpaţii care tâşnesc până la două mii de metri ca o uriaşă mare.. Îmi place cum sună: Făgăraş, Ucea, Braşov. Îmi plac cadrele de viaţă rurală rămase în afara timpului care-mi zboară prin faţa ochilor de la fereastra trenului.Un cioban se sprijină în bâtă, îmbrăcat într-o miţoasă mare cât o maşină mică. O căruţă hodorogită zdroncăne pe-un drum noroios de ţară, trasă de-o mârţoagă nărăvaşă, un cal negru, costeliv, cu obrăzar şi un cănăfior veştejit în frunte. Copii murdari din cap până în picioare stau chirciţi într-un şanţ şi aruncă pietricele într-o băltoacă. Femei voinice, cu năframa pe cap, cu obrazul tăbăcit ca pielea de tureatcă veche, stau de vorbă peste gard sau cară vreascuri. Bătrâni uscaţi şi plini de riduri subţiri sorb ceva din păhărele şi joacă şah, îmbracaţi în vestoane închise, boţite şi cămăşi albe, cu pălării uzate, negre. »

Aflăm până şi noi românii lucruri noi. De exemplu, ritualul inmormântării, atât de ancestral împământenit, este respectat de noi fără a mai cunoaşte multe din semnificaţiile iniţiale. Ştim că trebuie să facem una şi alta, însă Mike Ormsby încearcă să afle totul. Descoperim astfel lucruri intersante, cum ar fi că, atunci când bărbaţii aruncă cu monede printre oamenii care participă, care sunt culese de copii, lucru pe care îl faceam şi eu în copilărie la ţară, este o tradiţie care semnifică intrarea în împărăţia morţilor, iar monedele sunt plata mortului pentru această intrare.

De asemenea, vedem în unele pagini forţa creştinismului românesc asupra unui suflet ateu, cum este Mike Ormsby. Atras de tradiţii, ritualuri şi tot ceea ce este românesc, el participă la nunţi, botezuri sau înmormântări şi, pentru fiecare din acestea, îi dedică un mic capitol, pentru a reliefa şi descrie întocmai ceea ce se petrece. Dar cele mai emoţionante gânduri sunt acelea când ritualul ortodox îi pătrunde în minte, cu aparenţa de schimbare a concepţiilor : « Simt cum forţa ritualului îmi erodează îndoiala ateistă precum rod valurile mării dintr-o stâncă. Mă cuprinde un sentiment intens, ca o nostalgie pentru iubirea pierdută. Imi dau seama că mi-e dor de trecut, de nenumăratele ceasuri pe care le-am petrecut în roşi şi alb, cu mâinile împreunate ţintind spre ceruri, ca un mic catolic în toată puterea cuvântului. Mi-amintesc de vremea când eram ministrant, purtam cădelniţa, trăgeam clopotele şi turnam vinul. Chiar mi-am dorit să mă fac preot ? Parcă da. Cred că voiam să vin în ajutorul copiilor din Africa.”

Şi mai delicioase sunt paginile în care el descrie Cişmigiul, pe care îl vede ca Raiul Bucureştiului, un loc pe care Ceauşescu nu a mai reuşit să îl distrugă, un paradis verde în care fiecare bucureştean, fiecare vizitator, chiar şi cei din străinătate, cum ar fi chiar Mike Ormsby, se regăseşte pe sine în mijlocul naturii şi într-un peisaj de vis: ”De fiecare dată când trec pe-aici am acelaşi sentiment. Poate mulţumită straturilor elegante de flori, aleilor şerpuitoare, forfotei de copii zglobii. Sau poate datorită tinerilor îndrăgostiţi care se plimbă cu barca pe lac, bătrânelor doamne scheletice care sporovăie pe băncile de lemn bătute de vreme sau bărbaţilor mohorâţi, strânşi în jurul meselor de piatră la o partidă de şah. Orice-ar fi, de fiecare dată când trec prin Cişmigiu, în centrul unui Bucureşti aglomerat, în plin avânt, mă simt de parcă m-aş plimba prin tabloul unui impresionist francez. (…)
Sub un copac bătrân de lângă Zona de conifere, o pereche de îndrăgostiţi se sărută de zor. Fată stă pe genunchii bărbatului. Ea are douăzeci şi ceva de ani, şolduri înguste şi un tricou scurt care-i dezgoleşte noada şi chiloţeii tanga roşii. El – cam bucălat, trecut de patruzeci – are părul vraişte şi pantofi maro scâlciaţi, şi îşi arată ostentativ indiferenţa sub privirile nedumerite ale trecătorilor. (…)

Parcul ăsta e un petic de istorie. Se pare că numele de cişmegiu vine din turceşte şi desemnează persoana care răspunde de construirea sau de întreţinerea unei cişmele obşteşti. Si, lăsându-i pe impresioniştii francezi la o parte, Maxy, un pictor al avangardei româneşti din România, a pictat Şomeri pe o bancă în Cişmigiu. Tabloul e ciudat, cu o perspectivă hazardată, un amestec de lumină şi umbră, de mişcare şi inactivitate, de bârfă şi de somnolenţă. Se află în Galeria Naţională din Cluj.
Mai e şi Caragiale, scriitorul român care a folosit Cişmigiul drept decor pentru schiţele lui cu « Mitică », arhetipul lichelei de Bucureşti – viclean şi cam tâmpit, dar cu un talent formidabil pentru poante suprarealiste. Când un funcţionar îşi pierde slujba, Mitică spune că a fost promovat – să dea muştele afară din Cişmigiu. S-ar fi înţeles de minune cu Beckett, sunt sigur. (…)
Ieşind din parc ca să reintru în lumea reală de străzi ticsite de oameni care se îmbrâncesc şi de maşini care claxonează, îmi dau seama de două lucruri. Mai întâi, Cişmigiul nu e chiar un Monet. Prea este îngrijit, e prea precis pentru el. Nu, parcul aduce mai degrabă cu Le Grande Jatte, insula lui Seurat.

Şi-apoi îmi dau seama că, la fel ca în tablou, şi Cişmigiul e o insulă – cel puţin pentru mine. E unul dintre cele mai grozave lucruri din Bucureşti şi a scăpat, din fericire, ca prin minune de furia atotdistrugătoare a lui Ceauşescu. E un refugiu liniştit şi sigur, un lăcaş de meditaţie, un lac cu bărci, un loc de plimbare cu prietenii. Aici poţi să-ţi faci planuri, să te împaci cu cineva, aici poţi să te săruţi cu cine nu se cade. »

Despre aceeaşi carte, a scris şi Codruţ Constantinescu în Revista 22, articol care se poate citi la adresa http://www.revista22.ro/calatori-straini-in-romania-4723.html

Poti cumpăra cartea acum pe site-ul Editurii Compania.

Articole similare

Prin blogosfera literara (3 – 9 noiembrie 2014)

Jovi Ene

Gabriel García Márquez: O viaţă, de Gerald Martin

Victor Alartes

Prin blogosfera cinefilă (8 – 14 februarie 2016)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult