“Memoriile lui Sherlock Holmes”, de Sir Arthur Conan Doyle
Editura Compania, Bucureşti, 2009
Traducere de Andrei Bantaş
Nu cred că există cititor care să nu fi auzit de detectivul Sherlock Holmes şi prietenul său, doctorul Watson. Amatorii de literatură politistă cunosc fără îndoială aventurile acestuia, metodele sale inedite şi inteligente de investigaţie, care se bazează pe deducţie şi lucrul atent cu fiecare indiciu în sine, iar cărţile lui Sir Arthur Conan Doyle stau în primul rând în bibliotecile acestora.
În plus, pentru un cititor obişnuit, literatura poliţistă de acest gen este usor de lecturat, agreabilă, fără complicaţii şi acaparează prin complexitatea cazurilor expuse şi felul cum acestea sunt rezolvate.
Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930) îşi datorează celebritatea tocmai personajului unic pe care l-a creat şi anume detectivul Sherlock Holmes, considerat „primul detectiv care apare într-o serie de romane poliţiste”. Succesul adus de acesta l-a făcut să se întrebe cât va putea să continue, pentru ca era astfel împiedicat să facă alte lucruri, pe care el le considera mai importante.
În cartea apăruta la Editura Compania, „Memoriile lui Sherlock Holmes” (scrisă în 1894) cunoaştem încercarea lui Conan Doyle de a-şi ucide personajul care l-a consacrat în lumea literară mondială. Memoriile sunt, ca de obicei, relatate de prietenul lui Holmes şi ajutorul său în acţiunile poliţieneşti, mai mult un martor asupra căruia marele detectiv îşi revarsă inteligenţa decât un ajutor propriu-zis, şi cuprind unsprezece povestiri fără legătură între ele, fiecare tratând un caz greu de descifrat, dar rezolvat de Holmes.
Cea mai importantă povestire este evident ultima – Ultimul caz – care este apogeul lui Sherlock Holmes, cazul cel mai greu, în care se confruntă cu un personaj care este egalul său în inteligenţă, o adevărată provocare, de care este conştient că nu poate scăpa decât prin moartea unuia dintre ei sau chiar a amândorura. Este vorba de profesorul Moriarty, căruia Sir Arthur Conan Doyle a dorit să îi ofere şansa să fie cel care îl ucide pe Holmes. Ambii dispar într-o cascadă dintr-un ţinut din Elveţia, iar soarta lor rămâne necunoscută, deşi aparenţele morţii sunt evidente.
Personajul lui Holmes nu poate rezista prea mult în aceste condiţii. Cititorii îl vor cere înapoi şi Conan Doyle scrie după zece ani „Reîntoarcerea lui Sherlock Holmes” (1904), cartea care consfinţeşte reapariţia detectivului, care îşi înscenase propria moarte. Un personaj care nu dispare din inima cititorilor, nici măcar acum după peste 100 de ani de la publicarea primelor serii de literatură politistă.
Cum am spus, cartea este uşor de lecturat, dar este, în acelaşi timp, pentru oameni inteligenţi, interesaţi de descifrarea cazurilor grele ale poliţiei, prin utilizarea capacităţilor intelectuale în cel mai simplu şi pur mod, accentuând greşelile aproape neobservabile făcute de infractori.
