„Între două fronturi”, de Oana David
Editura Hyperliteratura, București, 2021
Pe coperta întâi a acestui volum, descoperim un fel de motto sau subtitlu al acestuia: „O iubire secretă din cel de-al Doilea Război Mondial”. Și chiar așa este, chiar dacă nu este vorba despre o poveste reală, în acest volum de debut, foarte bine scris, al Oanei David, cea care și-a construit cartea cu minuțiozitate, cercetând foarte bine epoca și utilizând toate cunoștințele istorice știute și neștiute pentru a ne face să credem că volumul nu este neapărat o operă de ficțiune, ci un remarcabil roman istoric, aproape documentar.
Suntem „între două fronturi”, în perioada în care România se afla prinsă în menghina celui de-al doilea război mondial, într-o vreme în care fronturile, luptele, marile bătălii păreau să schimbe, zi de zi, soarta războiului de o parte sau de alta. România era aliata Germaniei naziste, cele mai grele și violente lupte se duceau undeva în marele spațiu rusesc, iar Bucureștiul păstra încă o aparență de liniște și de voie bună, cu baluri și sindrofii continue (la care, desigur, în centru se aflau ofițerii naziști), cu restaurante deschise și cu călătorii de plăcere pe Valea Prahovei. Este atmosfera tipică de liniște înaintea furtunii, care va veni în curând pentru multe dintre personajele noastre și care le va devasta pentru totdeauna viețile. Știm ce s-a întâmplat după Stalingrad, nu trebuie să insistăm.
Dar care sunt personajele noastre? Ne întoarcem puțin în timp, înaintea celui de-al doilea război mondial, la Berlin, pe când naziștii erau deja la putere și lumea se pregătea cumva de un eventual război de cucerire: o româncă bogată, căsătorită, un pic neexperimentată și nefericită, se îndrăgostește de un pilot german chipeș și promițător. Pare să fi fost o simplă aventură de dinaintea războiului, dar ea a lăsat urme vizibile și invizibile asupra celor două personaje, care se despart fără să știe dacă se vor mai reîntâlni vreodată:
„Te rog frumos, l-am întrerupt eu repede, într-un acces de ipocrizie vinovată, auzindu-mi însă perfect crisparea din glas. Nu vreau să vorbim despre asta. Lucrurile au degenerat și… Nu trebuie să-mi explici. Nu a fost vina ta. A fost vina mea. Eu am fost cea care… care… În fine. Am fost amețită și iresponsabilă. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost o greșeală. O greșeală îngrozitoare, pe care… hm… Îmi pare rău. Nici n-ai idee cât de rău îmi pare. – Mi-am dus din nou degetele la tâmplă, unde, dedesubt, aveam impresia că ceva urma să se sfărâme în multe bucățele mici. – Te rog, să nu mai vorbim despre asta, am repetat după alte câteva secunde, ceva mai încet. Mă doare înfiorător de tare capul.” (pag. 139)
Și ajungem în anii războiului și Oana David pare a se muta cu privirea exclusiv asupra ei, Lulli Leonida-Lăzărescu, pe care situația tensionată o transformă dintr-o femeie slabă și instinctuală într-una puternică, cu picioarele bine înfipte în pământ și independentă. Lulli divorțează și, atunci când pilotul german de demult pleacă pe front și ajunge inclusiv în România, ea trebuie să ia o hotărâre care o va urmări toată viața, trebuie să aleagă între iubire și datoria față de țara sa, între dragostea pe care o poartă încă în suflet și dorința puternică de a scăpa de acești naziști nesuferiți și violenți. Dragostea dăinuie, dar frontul se apropie de România, iar Lulli își dă seama că, dacă războiul se încheie așa cum își dorește, își va pierde pentru totdeauna sufletul pereche. O perioadă complicată, intensă, cu relații complexe, cu multă încordare și evenimente tulburătoare.
„Aveam momente când aproape că îl vedeam intrând pe ușă, nopți când mă trezeam din somn cu impresia răsuflării lui pe fața mea, zile când mi se părea că îl vedeam în mulțime, apărând după vreun colț, și momente ca acelea, când, din senin, îl simțeam din nou aproape de mine.” (pag. 175)
„Am realizat că, deși eram în primăvara lui 1944 și ne aflam pe marginea prăpăstiei, România trosnea sub bombele americane, războiul era demult pierdut, fără însă se se și termine, tocmai în clipa aceea atât de neînsemnată, dar de-a dreptul în mijlocul nenorocirii nemaiîntâlnite ce se abătuse asupra Europei, eu, ca o furnicuță oarecare dintr-un mușuroi, eram mai fericită decât fusesem vreodată. Poate că era numai o fericire egoistă și meschină, dacă era să o raportez la tragedia universală, o mică bucurie fără prea multă relevanță – atât de omenească în micimea ei! – însă mie mi se părea masivă și copleșitoare și cu atât mai prețioasă cu cât nu o mai cunoscusem niciodată până atunci.” (pag. 346-347)
„Între două fronturi” este, așadar, un roman foarte intens, pe care îl poți încadra cu ușurință în mai multe categorii: roman de dragoste, roman de război, carte de spionaj, ficțiune istorică. Dincolo de asta, este un volum cu mare valoare documentară, volum ce tratează în termeni istorici interbelicul, războiul și România din perioada supunerii față de naziști, din perspectiva unei țări aliate cu aceștia. Contextul istoric este astfel excelent descris și putem descoperi, ca de la fața locului, felul în care oamenii simpli, mai bogați sau mai săraci, au trăit infernul războiului într-o capitală care s-a lăsat, de bunăvoie, ocupată, pentru a fi, mai târziu, bombardată de Aliați și „cucerită” de către sovietici.
Nu știu cât de citită și discutată a fost această carte de public și de critica literară de la noi, însă sunt sigur că „Între două fronturi” ar fi avut mult succes dacă ar fi fost scrisă într-o literatură de circulație mondială. Și avem atâtea exemple ale unor cărți care nu sunt extraordinare, dar care au fost citite de publicul român doar pentru că erau traduceri și erau promovate puternic de editurile ce le-au publicat. Nu este probabil cazul și aici, deși acest volum poate sta cu siguranță pe același raft cu acele traduceri, ba chiar și mai sus. Rămâne ca noi, cititorii de literatură română, să-i acordăm binemeritatele șanse, „Între două fronturi” chiar este o poveste care merită citită.
