Firmanul orb, de Ismail Kadare

Ismail Kadare face parte – alături de Philip Roth şi de Amos Oz – dintr-o foarte puţin numeroasă şi foarte selectă categorie de scriitori contemporani al căror nume este menţionat în fiecare an de mai bine de un deceniu între favoriţii pentru a primi Premiul Nobel pentru Literatură, şi pe care juriul de la Stockholm pare să îi ocoloească în mod sistematic, atribuind premiul altor scriitori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, după criterii pe care poate ei le cunosc, dar care nu par a fi străine de considerente politice de moment. Cu toţii se aproprie sau au depăşit vârstă de 80 de ani, şi deşi le urez tuturor sănătate şi ani buni de creaţie şi de viaţă înainte, nu pot să nu mă tem că plecarea spre lumea celor care nu mai publică noi cărţi se va petrece prea devreme, şi vor intra în panteonul – nu puţin numeros – al scriitorilor despre care viitorul şi eternitatea se vor mira cum de au putut fi ocoliţi de ceea ce ar trebui să fie cel mai important premiu literar al planetei.

Culegerea ‘Firmanul orb’ apărută recent în aleasa colecţie ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction în traducerea (căreia nu i-am găsit vreun cusur a) lui Marius Dobrescu adună cinci povestiri ale lui Kadare datate între 1977 şi 1995, care au că spaţiu comun de desfăşurare Albania şi Balcanii celor patru secole de istorie în care s-au aflat sub dominaţie otomană. Albania este o ţară cu o istorie aparte în peisajul european. Relieful muntos şi clima aspră, populaţia nu prea numeroasă dar legată de natură şi de tradiţie, locul geografic la confluenţa de imperii şi religii, au creat un caracter naţional considerat aprig şi independent. Este un spaţiu al legendelor dar şi al extremelor. Secolul 20 a adus Albaniei independenţa după primul război mondial, dar a doua să jumătate a marcat căderea ţării în cea mai extremă formă de dictatură totalitară pe care a cunoscut-o Europa postbelică, şi cea mai rigidă formă de comunism combinând teroarea, cultul personalităţii şi ingineria socială. Kadare a supravieţuit (nu fără probleme şi nu fără compromisuri probabil necesare supravieţuirii) acestei perioade pentru a apare la sfârşitul ei ca una dintre vocile cele mai lucide împotriva totalitarismului din literatura lumii. Când scrie despre Albania însă, Ismail Kadare nu scrie numai despre ţara sa ci despre întreg spaţiul balcanic, şi despre întreaga lume aflată sau ameninţată de dictaturi. Albania ca metaforă a lumii, dacă vreţi.

Prima povestire a cărţii, ‘Biserica Sfânta Sofia’ mi-a amintit romanul lui Elif Shafak, ‘Ucenicul arhitectului’. Eroul povestirii este ca şi în cartea scriitoarei turce arhitect al unui atot-puternic sultan, în acest caz nu altul decât Mehmed al II-lea, cuceritorul în 1453 al Constantinopolului. Iată cum este descrisă întâlnirea cu biserica Sfânta Sofia, monumentul care de aproape un mileniu simboliza credinţa creştină şi puterea cultului ortodox:

‘Simţi cum capul şi trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină incredibilă, de o strălucire intensă, cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simţi cum începe să se descompună. Muşchii, tendoanele care-i ţineau, încheieturile i se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în centrul universului. Nu-şi închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcţii poate fi mai compactă şi mai dominatoare decât cea liberă, de afară. Strălucirea aceea te făcea să te volatilizezi şi, aşa imaterial cum erai, te arunca în cele mai îndepărtate cotloane ale nemărginirii.’ (pag. 10)

Decizia sultanului de a transforma marea biserica în moschee, de a transferă sfinţenia de la o credinţă la alta păstrând sacralitatea spaţiului şi lumina din el este încredinţată spre executare arhitectului. Acoperirea caracterului creştin şi al simbolurilor sale pictate in ziduri nu este însă o sarcina uşoară, căci spiritul locului pare a se împotrivi:

‘Fără grabă, oamenii treceau pensula cu vopsea peste chipul lui Cristos şi al mamei Lui. Dar vopseaua era atât de subţire, încât, după ce se usca, coroana de spini, prima care reuşea să sfâşâie valul de culoare, se ivea din nou, urmată de rănile crucificării şi apoi de toate celelalte.’ (pag. 19)

Sfârşitul povestirii prezintă şi o surprinzătoare schimbare de perspectivă. Sufletul clădirii istorice intră în rezonanţă cu amintirea stăpânilor creştini şi musulmani care i-au determinat destinul, le preia şi le amplifică vârtejul gândurilor şi pe cel al simţirilor.

Şi următoarea povestire a volumului numită ‘Adio trecutului’ se întâmplă într-unul din momentele de răscruce istorică a Balcanilor. În casă dregătorului Beqir Ali, administrator al unei frânturi de Imperiu vine un emisar. Care este scopul venirii sale? Aduce oare cu el firmanul mazilirii? Trimisul pare a nu fi interesat de încercările de a-l corupe, el se dovedeşte a fi mai degrabă un vestitor care încearcă să transmită albanezilor planurile sau poate visele Sultanului, într-o alegorie care combină fantezia orientală cu teme biblice:

‘Visul acesta s-a întrupat într-adevăr … Albania, creştină o mie cinci sute de ani, într-o mare de ghiauri, la numai o sută de mile de Vatican, era a noastră, adică asiatică. Înţelegi ce lucru măreţ e acesta, Beqir Ali? Era semnul sigur trimis de Allah că Islamul avea drumul deschis către întreagă lume, … Aşadar, în urmă cu patru sute de ani, visul acesta s-a realizat … numai că … numai că … toată treaba era să nu se întrerupă … înţelegi ce vreau să spun, Beqir Ali. Toată treaba e ca el să continue, adică … Albania să rămână în Asia … Iată de ce nu-l ia somnul pe măritul sultan.’ (pag. 55)

Imperiul Otoman în nuvelele lui Ismail Kadare este simultan un simbol al mecanismului puterii absolute şi o lume în care visele îşi au locul lor important în procesul deciziilor. Birouri ale Viselor înregistrează şi arhivează visele sultanilor (furtul unui asemenea vis este evenimentul care declanşează destrămarea însuşi a structurii imperiale în ‘Furtul somnului imperial’, cea mai scurtă si mai ambiguă povestire a volumului) dar şi pe cele ale supuşilor. Dacă ar fi să căutăm definirea caracteristicilor scrierilor lui Kadare şi ale lumii pe care o crează trebuie să alăturăm dimensiunii istorice (documentate şi riguros prezentate) pe cea onirică.

Povestirea cea mai formidabilă a culegerii este cea care da şi titlul cărţii: ‘Firmanul orb’. Este datată 1984 şi pe lângă rezonanţa orwelliană a datei trebuie să remarcăm şi faptul că Enver Hoxha, dictatorul stalinist al Albaniei, era încă în viaţă. În cele vreo 60 de pagini ale nuvelei ne este prezentată metaforic o analiză sarcastică şi detaliată a mecanismului terorii, întruchipat de decretul sultanului care pedepsea cu orbirea pe toţi cei bănuiţi că ar avea puterea deochiului, invinovăţit de esecurile imperiului.

‘Un sentiment cunoscut, uitat parcă de câţiva ani, începuse să plutească în aer: frica. Era o frică ciudată, complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de fantome sau de moarte – era frica de stat. Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii de oameni.‘ (pag. 76)

Teroarea este arbitrară, ea nu ocoleşte niciun segment al structurii sociale, nici pe călăii de ieri sau pe tovarăşii de drum, nici rudele cele mai apopiate, nici părinţii, copii sau iubiţii, nimeni nu este la adăpost. Firmanul orb ameninţă cu aceeaşi putere pe care o cunoaştem din perioada terorii staliniste în Uniunea Sovietică sau a Revoluţiei Culturale din China.

‘În fiecare zi se întâmplau lucruri pe care nu le ştiai cum să le categoriseşti. Lovitura, la fel că fulgerul de primăvară, îşi schimbă adesea direcţia şi pârjolea acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Mulţi devotaţi ai regimului, chiar dintre aceia care se bucuraseră la început şi se grăbiseră să pornească vânătoarea, se treziră într-o dimineaţă legaţi fedeleş în arest. Aceste lovituri înşelătoare, pe care unii le credeau a fi ezitări ale statului, iar alţii intenţionate, cu scopul de a produce confuzie, îi făcură şi pe cei mai încrezători să-şi plece capul. S-a văzut că în nenorocirea asta nimeni nu putea să se simtă apărat.’ (pag. 111)

Ca multe dintre terorile arbitrare, şi cea a Firmanului orb se termină într-o zi, poate pentru că dictatorul îşi atinsese cota planificată de victime, poate pentru că pentru moment consideră că rivalii săi fuseseră lichidaţi şi poporul redus la supunere, poate pentru că orice foc, oricât de aprig sfârşeşte prin a-şi mistui sursele de distrugere. În relativa ‘liberalizare’ care urmează se întorc o parte dintre supravieţuitori, cu traumele detenţiei şi suferinţei in suflet şi carne, în acest caz cu orbirea permanentă. Atmosfera seamănă cu cea relatată de Vasili Grossman în ‘Pantha rei’, cartea care descrie atmosfera din Uniunea Sovietică în perioada de imediat după moartea lui Stalin:

‘… ceea ce i-a uluit pe toţi a fost eliberarea lor în masă. Lucru care n-a fost, cu siguranţă, o coincidenţă, şi nici rezultatul vreunei neînţelegeri între ei … majoritatea decăzuseră complet. Se îmbrăcau jerpelit, cu haine vechi, iar în loc de pantofi purtau nişte saboţi de lemn, al căror bocănit le dădea un aer şi mai tragic. Nu doar cei orbiţi violent erau astfel. Printre zdrenţăroşi erau şi dintre aceia care se duseseră la orboficii cu surle şi trâmbiţe, aşa cum, printre cei mutilaţi cu forţa erau şi câţiva care se imbrăcau bine, chiar mai bine decât înainte, fudulindu-se peste tot, ca şi când ar fi vrut să-i sfideze pe cei din jur cu găurile negre de pe chip.’ (pag. 129-130).

Dacă ar fi după mine aş adaugă această culegere de povestiri ca bibliografie obligatorie pentru orice curs despre istoria regimurilor totalitare ale secolului 20, alături de ‘1984’ a lui George Orwell.