„Ferenike”, de Doina Ruști
Editura Humanitas, București, 2025
M-am întâlnit cu proza Doinei Ruști de câteva ori – în Manuscrisul fanariot, Fantoma de la moară și Lizoanca – și de fiecare dată am citit cărțile sale cu mare ușurință. Prin asta nu mă refer la lipsa de profunzime sau la un parcurs narativ facil, ci la starea în care te introduce stilul autoarei, la acea curgere firească a textului care te absoarbe complet în universul său.
Prin diversitatea subiectelor abordate se poate observa dibăcia pe care o are Doina Ruști; probabil, printr-o analiză mai atentă a operei sale, am putea identifica o anumită recurență a motivelor sau a stilului. Totuși, cel puțin în cazul meu, niciodată nu am știut la ce să mă aștept atunci când deschideam o carte semnată de ea. Citeam și primeam, de fiecare dată, confirmarea faptului că am în mâini opera unei scriitoare remarcabile, dar niciodată nu mi-am spus „aici recunosc reminiscența altei opere de-ale sale.”
Cu atât mai mult, nu știam la ce să mă aștept atunci când am început să citesc Ferenike. Tot ce pot spune, la începutul acestei scurte treceri în revistă a lecturii, este că am fost mai mult decât bucuroasă să am ocazia de a citi un roman realist-magic scris de o autoare de origine română.
Pe lângă tratarea unor subiecte importante pentru societatea românească actuală, am remarcat și apreciat fluiditatea scriiturii, stilul distinct, arta povestirii și modul rafinat în care autoarea folosește cuvintele. Toate acestea sunt doar câteva dintre calitățile prozei sale care m-au cucerit. Probabil că ar fi trebuit să încep prin a vorbi despre felul în care își construiește personajele sau despre abilitatea cameleonică de a adapta cadrul stilistic în funcție de narațiunea pe care o țese. Dar, dincolo de aceste atuuri esențiale ale oricărui prozator valoros, ceea ce m-a impresionat cel mai mult este poeticitatea stilului.
O poeticitate care, în opinia mea, se simte cel mai puternic în Ferenike, cel mai recent roman al autoarei. Cartea ne invită într-un univers fascinant, construit în jurul unei intrigi de natură autobiografică. Am fost fermecată de doza de fantezie care răzbate din felul în care este reinterpretată lumea. Păstrând o aură de inocență specifică vârstei copilăriei, doar ochii unui copil pot vedea în necunoscut un mister ce transformă totul în ceva incredibil și fascinant. Astfel, în personajele acestui cvasi-roman sau pseudo-jurnal recunoaștem figuri paterne și materne, pe care le putem asimila cu ușurință propriilor noastre reprezentări. Fără a se dizolva în universal, aceste personaje devin credibile tocmai prin specificitatea lor și prin dependența totală față de perspectiva naratoarei, sunt ușor de ajuns din urmă, aproape palpabile. Personajele construite de Doina Ruști – sau, mai bine spus, oamenii creați de memoria ei, pentru că nu putem vorbi despre tipologii de personaje, asimilabile într-un mod frust nu știu cărei interminabile liste de elemente narative – reprezintă punți între biografie și ficțiune, între lumea concretă și mitologia personală a autoarei.
Autoarea ne invită să pătrundem în universul copilăriei sale, relatând evenimentele care au interferat cu viața personală. Satul, asemănat cu Macondo, devine locul în care personajele sale au luat naștere, cadrul în care a intrat în contact cu valorile care au contribuit la formarea identității sale. Acțiunea este plasată în satul său natal din Dolj, Comeșteni, azi parte din comuna Gângiova, fiind povestită de către naratoare (numită Doina/Cornelia Margareta). Alături de ea trăim comunismul, aselenizarea, ajungerea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, dar și evenimentul tragic care îi marchează în mod fundamental viața, fiind martora asasinării tatălui său de către un vecin.
Uciderea tatălui este învăluită în mister, devenind un act de dimensiuni mitice, fiind prezentată prin prisma trăirii copilului. Suferința resimțită în fața pierderii rămâne prezentă în viața naratoarei, cu rezonanțe în tot parcursul vieții și devenirii acesteia, dimensiunea sa preschimbându-se în funcție de modul în care se raportează la existența sa în lume. În roman, figura tatălui ucis și reacția bunicii (Mițulica) devin nucleul durerii, cel care declanșează tot procesul introspecției existențiale a naratoarei.
Pătrundem în lumea naratoarei, care depășește ceea ce lumea înconjurătoare îi sugerează că este sau că ar trebui să fie. Am apreciat faptul că destinul acesteia este privit din perspectiva femeii. Înainte de toate, suntem martorii unei reconstrucții interioare și exterioare, martori ai conflictului dintre „copilul supus” și femeia liberă, între predestinat și alegere. Astfel, vedem cum prin intermediul lui Ferenike depășește granițele tradiționale ale existenței feminine.
Ferenike nu este un personaj realist în sensul tradițional al termenului, ci o figură simbolică, cu o aură de mister, care apare în viața naratoarei ca o proiecție interioară, o voce a subconștientului. Reprezentând o forță feminină arhetipală, Ferenike devine prezența care o salvează în momentele de criză profundă, când durerea pierderii tatălui și conflictul cu valorile rigide ale lumii satului devin copleșitoare. Întâlnirea cu ea nu are loc în planul real, ci în cel mental și afectiv, într-un spațiu oniric în care memoria, visul și simbolul se contopesc. Numele ei, cu sonorități arhaice, evocă o feminitate ancestrală, o energie vitală care îi oferă naratoarei un model de supraviețuire și de regăsire a sinelui. Ferenike devine astfel o călăuză tăcută, o extensie a eului profund, prin care trauma trecutului este transformată în forță creatoare. Prezența sa confirmă dimensiunea mitologică a romanului, în care realul și imaginarul se întrepătrund într-o confesiune literară de o intensitate rară.
Finalul romanului Ferenike propune o deschidere spre introspecție mai degrabă decât o încheiere narativă propriu-zisă, în timp ce valoarea estetică a textului rezidă în îmbinarea subtilă dintre confesiune, mit personal și realism magic, articulată printr-un stil dens, poetic și profund original.
Ferenike nu este un simplu un roman autobiografic, este o explorare profundă a memoriei, a durerii și a feminității, desfășurată într-un registru stilistic aparte, care îmbină realul cu simbolicul și oniricul. Prin vocea naratoarei, cititorul parcurge o călătorie inițiatică în universul unei copilării marcate de traumă, dar și de o neobosită căutare a sensului și a libertății interioare. Original prin construcție, poetic prin limbaj și tulburător prin sinceritate, romanul confirmă încă o dată talentul Doinei Ruști. Ferenike nu oferă răspunsuri definitive, ci invită la reflecție, la reconectare cu propriile răni și cu esența identității noastre.
