Carti Memorii jurnale Recomandat

Evadarea imposibilă, de Lena Constante

evadarea-imposibila_1_fullsize”Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc 1957-61”, de Lena Constante

Editura Humanitas, Colecție ”Memorii. Jurnale”, București, 2013

Lena Constante a fost implicata in procesul si asa-numitul „lot Patrascanu”[1], pentru ca frecventase familia fostului lider comunist, fiind de altfel colega de munca, la Teatrul de Papusi din Bucuresti, cu sotia lui Lucretiu Patrascanu, Elena. Frecventarea cui nu trebuia, stim bine, se putea dovedi a fi o vina fatala in comunism. Din acest motiv pueril, Lena Constante a petrecut opt ani de recluziune totala (evocati in cartea „Evadarea tacuta”) si alti aproape patru ani de inchisoare politica obisnuita in inchisoarea de femei de la Miercurea Ciuc, una dintre cele mai dure inchisori pentru femei din Gulagul stalinist implementat de ocupantii comunisti in Romania bolsevizata. Aceasta experienta, mai putin crunta si infricosatoare decat prima, a fost surprinsa in volumul „Evadarea imposibila. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc 1957-61[2]

Inca din prefata, autoarea avertizeaza cititorul ca „relatarea vietii in comun intr-un penitenciar nu poate fi decat darea de seama a unei vieti larvare. O viata de zile otova, de ceasuri mohorate, repetandu-se fara sfarsit in umbra celulelor imbacsite cu trupuri flescaite, piele vesteda si ochi incercanati.” Si Lena Constante reia in multe locuri, sub diverse forme, acest motiv care strabate de la un capat la altul materia acestui al doilea volum de memorii. Ce/cum sa faci sa nu mori de plictiseala, cum  se poate trai ani de zile in camere relativ mici, cu alte treizeci sau chiar saizeci de co-detinute fara sa o iei razna?Patru pereti, zeci de paturi si o gramada de femei. Permanent impreuna. Fara nici o ocupatie. Fara nimic de facut. Ce sa faci, pentru a face totusi ceva, cand nu ai nimic de facut? Un singur lucru: sa vorbesti. Femeile vorbeau de dimineata pana seara. De la trezire pana la culcare. Oricat de incet ar fi vorbit, atatea voci intreband, discutand, incrucisandu-se, produceau o nesfarsita bazaiala. Un permanent zumzet de stup. Ceas dupa ceas, izvor de mare oboseala.

Aceasta impartasire constanta ducea intr-un final chiar si la stabilirea unor raporturi intime intre niste femei care, povestindu-si una alteia totul, ajungeau si la subiecte intime. „Juisarile verbale izbuteau sa creeze pana si legaturi sexuale. Apropieri pe care acolo le-am inteles si le-am considerat destul de firesti intre femei tinere, lipsite de raporturi sexuale normale, sau intre femei si fete tinere lipsite cu totul de experienta. In libertate, toate cele cateva pe care le-am banuit s-au maritat repede si duc o viata absolut normala.[3] „Mi-ar fi cu neputinta sa povestesc, zi cu zi, a doua etapa a vietii mele la Miercurea-Ciuc. Nu traiam decat mereu aceeasi plictiseala. Aceeasi tristete. In preajma mea, mereu acelasi vartej de voci soptitoare. Aceeasi lenta foiala de uniforme murdare, cum murdare era de fapt si femeile care le purtau. Asezata pe o banca, ba langa una, imi omor timpul ascultandu-le povestile. Fiecare vorbeste cu vocabularul si intonatiile regiunii de unde vine.”

Asteptarea este foarte grea si pe acest chin mizau si comunistii „de vreme ce, in viata libera, zece minute de asteptare ni se par exasperante, cum sa fac intelese interminabilele si disperatele noastre asteptari?” „In inchisoare, de altminteri, timpul nu este masurabil, pentru ca sta pe loc.” In aceste conditii de groaznica inactivitate, Constante gaseste o metoda de a mai face timpul sa treaca, atat pentru ea cat si pentru detinute, ea devenind Povestasul indian al lui Mario Vargas Llosa. „Pana la capatul timpului meu de detentie mereu si mereu, am tot povestit. Dupa trei ani, izbuteam sa povestesc seriale. Descriam peisaje, case si interioare, pictam personaje si nascoceam dialoguri.”

Lena Constante
Lena Constante

Constante se foloseste de simtul sau de observatie sociala, redutabil, avand in vedere ca  facuse parte din echipele de cercetare sociologica a scolii infiintate de Dimitrie Gusti din perioada interbelica, pentru a oferi analize complexe ale femeilor care populau inchisorile comuniste si mai ales, cea din Miercurea Ciuc. Tabloul este foarte complex si complicat, cam la fel cum era si acea Romanie, dar si cum este firea umana in genere, „uimirea starnita de rezenta unor femei atat de simple intr-un penitenciar pe care il crezusem politic.” Aceasta pentru ca in toate regimurile comuniste s-a aplicat matricea sovietica care prevedea diverse (numeroase) delicte aparent minore, de natura mic-infractionala, dar si economica ce erau interpretate ca aducand atingere oranduirii socialiste. Acesti condamnati primeau pedepse mult mai grele decat ar fi fost cazul. Nu mai aducem in discutie diversele gesturi normale, dar „necugetate” din punct de vedere comunist, comise de taranci in timpul colectivizarii si care au umplut penitenciarele comuniste de valuri masive de detinuti.

Merita mentionat fara incetare conditiile de viata extreme in care au trait acesti oameni, acei barbati, acele femei (totusi, nu atat de indepartati in timp, puteau fi bunicii nostri, iar pe unii dintre ei i-am putut vedea recent la televizor, destul de des, in prime-time, chiar si la posturi la care nu am fi crezut- A3, de exemplu caci probleme morale nerezolvate pe vremea lui Iliescu revin neincetat). „Iarna a inasprit inca si mai mult viata noastra. Ne aflam in cea mai rece regiune a tarii. Ne era foarte frig. Foamea ne chinuise doar burtile. Frigul ne chinuia si mainile, si picioarele, si intreg trupul. Ne patrundea in oase si ne ingheta inima. Ne era frig.” Detinutele nu aveau voie sa aiba un spatiu intim sigur, trebuiau sa stie cine-i stapanul si, mai ales, ca sunt intr-o pozitie de nesiguranta absoluta. „Perchezitiile erau chinuitoare. La orice ora, de dimineata pana seara, puteam primi inopinat ordinul de a iesi pe culoar. Celula goala era invadata de o hoarda de militieni care rasturnau saltelele, se varau pe sub paturi, cotrobaiau prin bocele. Uneori se mai distrau, bombardandu-ne de la un pat la altul cu cele cateva boarfe, singura noastra avere.”

Pe langa foametea contanta, una din caracteristicile fundamentale ale regimurilor comuniste (aspect pe care-l vom analiza comparat intr-o interventie ulterioara), stiinta de a imparti in cat mai multi duminicati cele doua-trei felii de paine care trebuiau sa le ajunga o zi intreaga, orice banalitate corporala punea probleme majore (trecem pe langa ciclul menstrual pe care autoarea il analizeza trecand peste pudoarea inerenta, simtind  ca nu-l poate trece cu vederea tocmai datorita intimitatii lui) „A fi bolnav in peniteniciar te pune in fata unor dificultati insolubile. Ai febra. Transpiri si nu ai o camasa de schimb. Nu ai o ceasca de ceai. Nu ai un halat sa pui pe tine cand cobori din pat si te duci la colt. Nu ai un termometru. Nu ai nimic decat boala.[4]

Femeile (mai) au sperante, iar un episod relevant[5] este relatat cu umor de Constante. Pescuind o bucata dintr-un ziar comunist dintr-o latrina, ea afla despre parasirea R.P Romane de catre Armata Rosie in 1958. Constante le comunica detinutelor cele aflate „dupa o clipa de intensa surpriza, timp necesar pentru a lasa intelesul cuvintelor sa patrunda in mintile lor, se bulucesc peste noi. Unele plang. Altele ne imbratiseaza, ne strang in brate pana la sufocare. Traim cateva clipe de intensa fericire. Ne simtim deja acasa.” Unele credeau ca „ne vor purta in triumf…”, altele ”ne vor acoperi cu flori!” „ne vor conduce la gara” sau ”vor flutura peste tot steaguri ne vor aduce paine…paine…paine etc.” Evident nu s-a intamplat nimic. Armata Rosie parasise Romania pentru ca lasase in urma un solid sistem sovietic si ar fi obscen sa consideram altfel, chiar si dupa 1968 – a se vedea si modestia miscarilor de rezistenta din Romania fata de tarile satelit ocupate manu militari de Armata Sovietica (Ungaria, Cehoslovacia, Polonia).

Un aspect mai putin cunoscut si evident il constituia tortura mentala pe care o incerca detinutul/a la gandul problematicei intoarceri acasa (in cazul in care mai exista un „acasa”) „Un puscarias politic era socotit, la intoarcerea acasa, un lepros. De multe ori fostii lui prieteni treceau pe celalalt trotuar, pentru a se face ca nu l-au zarit. Toate usile si inimile se inchideaua in fata lui. Fricosii tremura. In inchisoare avea tovarasi. Prieteni. In libertate este singur. Fara sprijin, fara munca, este slobod sa se hraneasca doar cu libertatea regasita. Este singurul lui drept. Altul nu are. Fostul detinut va avea o imperioasa nevoie de curaj, tenacitate, munca si, fireste, de numeroase hartoage, biografii si cozi pe la ghisee, pentru a-si reincepe viata. Dar nu toti vor izbuti.”

La iesirea din inchisoare, aceasta atmosfera sumbra s-a adeverit si in cazul autoarei, ea avand parte de doua incidente neplacute in trenul care o aducea acasa de la Mirecurea Ciuc si pe care le povesteste cu amaraciune. In compartimentul unde avea bilet se afla si un grup de tineri care, evident, nu i-au acordat nici o importanta, insa atunci cand acestia au inceput sa fumeze, Constante si-a infrant teama si rusinea si le-a cerut o tigareta caci, chiar daca nu era o fumatoare inraita, obisnuia sa fumeze ocazional inainte de arestare. Grupul de tineri a ignorat cu desavarsire o rugaminte atat de nevinovata. Al doilea incident il avea in prim plan pe cersetorul trenului (dupa cum, pana acum cativa ani, fiecare tren romanesc avea cel putin un cersetor propriu) care primeste de la Constante modestul pachet de hrana pe care autoritatile penitenicare il ofereau fiecarui detinut eliberat pentru a avea ce manca pana acasa (unul din rarele gesturi de omenie, caci, de exemplu, detinutilor nu li se dadea nici macar o moneda de 25 de bani pentru ca, odata ajunsi in gari, sa aiba posibilitatea de a-si suna familia pentru a veni si a-i lua- de cele mai multe ori erau extrem de slabiti si bolnavi, ei fiind nevoiti sa cerseasca moneda, dupa cum a facut-o si Lena Constante). In pachet nu erau decat paine, putina slanina, branza si un cubulet de magiun, o hrana princiara pentru detinutele obisnuite cu foamea, insa total nesatisfacatoare pentru cersetorul liber, care a aruncat-o direct in cosul de gunoi al toaletei trenului, unde o observa cu durere autoarea.

Constante extrage si o filosofie a lungii sale detentii, una care, ne repetam a mia oara, ar merita difuzata in intreaga societate romaneasca nu numai ocazional si, mai ales, tinerelor generatii I-POD-izate, care habar nu au despre ceea ce a inseamnat sistemul comunist pentru poporul roman (doar repetitio mater studiorum est– dar cine mai e atat de fraier incat sa studiez limba latina?!) „s-a mai spus, dar niciodata nu se va spune indeajuns in zilele libere pe care am inceput sa le traim, ca cea mai grozava crima a comunismului la noi a fost asasinarea spiritului si cangrena morala cu corolarul ei : a trai, a trai cu orice pret, fie chiar si in rusine si in sclavie.”[6] „Faptul de a fi intemnitat intareste trasaturile obisnuite ale caracterelor. Cel bun va deveni si mai bun. Cel rau, feroce. Mai ales pe chipurile femeilor batrane se manifesta clar diferenta intre zbarciturile tipului bunica si ale tipului vrajitoare. Timpul si greutatile ridicau mastile.”[7] Quod erat demonstrandum.

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Humanitas sau de la librăriile online, de aici.


[1] In (i)logica viciata comunista, pentru inlaturarea si, de cele mai multe ori, uciderea unui lider concurent era nevoie de inscenarea unui mare complot in care erau implicati multi oameni in cercul intim al acelor lideri.

[2] Editie ingrijita, cuvant inainte si note de Ioana Bot, Editura Humanitas, 2013 editie care reia complet manuscrisul autoarei care fusese publicat in versiuni “corectate”prin inlaturarea abuziva a unor pasaje considerate superflue de catre cei doi editori din 1993 si 1996.

[3][3] Pag.192

[4] Pag.178

[5] Pe langa vesinica obsesie a venirii americanilor, nu foarte nejustificata avand in vedere schimbarea politicii externe a SUA sub realistul presedinte Harry Truman.

[6] Pag.146

[7] Pag.92

Articole similare

Viața și scrisul după Nobel: Cinci Colțuri, de Mario Vargas Llosa

Dan Romascanu

Rime despre viaţă şi moarte, de Amos Oz

Codrut

De la negaţionism la prostie: George Bernard Shaw

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult