Carti Carti de fictiune

Despre obsesie și singurătate în romanul „Femeia cu fustă violet”, de Natsuko Imamura

„Femeia cu fustă violet”, de Natsuko Imamura
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din japoneză și note: Raluca Nicolae

Probabil mulți dintre noi am întâlnit la un moment dat, în viață, o femeie cu fustă violet, o femeie pe care toți pretindeau că o știu, însă nimeni nu o cunoștea cu adevărat. Poate v-ați întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă v-ați fi putut strecura printr-o crăpătură a geamului, pătrunzând în lumea ei. Cum își petrece ziua? Ce simte și la ce se gândește? Pentru autoarea japoneză Natsuko Imamura, aceste întrebări au reprezentat impulsul ce a dus la crearea unui întreg univers ficțional, însă surprinzător de credibil. Romanul „Femeia cu fustă violet” (2019) prezintă, prin prisma unei naratoare subiective, o urmărire permanentă a femeii menționate în titlu.

Alegerea autoarei de a afișa o poreclă, și nu numele acestui personaj feminin, pe coperta cărții, reușește, în primul rând, să stârnească curiozitate și să contureze un orizont de așteptare pentru cititori. Pe lângă aceste aspecte, ni se mai indică, încă dinainte de a deschide cartea, că nu vom avea acces la perspectiva femeii cu fustă violet, nu vom ajunge să citim o descriere veridică, sau să cunoaștem adevăratele ei fațete. Ceea ce ilustrează cartea este, de fapt, o imagine construită din exterior, de către membrii societății din care face parte, categorie în care este inclusă și tânăra naratoare. La fel cum psihanalistul Jacques Lacan ne explică în teoria sa despre „stadiul oglinzii”, există un moment în viața fiecărui individ, când conștientizează faptul că imaginea pe care o vede în oglindă este un produs, un rezultat al multiplelor influențe externe, ale familiei sau societății. În cazul romanului lui Imamura, cititorii conștientizează, pe parcursul acțiunii, de nenumărate ori, că au acces la cunoașterea unei personalități construite în primul rând de imaginația naratoarei. Și ținând cont că avem de a face cu o introvertită ce poate fi cu ușurință încadrată în categoria outsiderului, ne putem da seama cu ușurință că aceasta se lasă adesea dusă de val de propriile gânduri și fantezii.

Care este motivul? De ce avem, în primul rând, acces la această perspectivă ușor obsesivă și voyeuristă? Răspunsul scurt ar fi următorul: singurătatea. După cum este prezentat și pe spatele cărții, ne confruntăm cu „două femei captive în dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite”. În cazul naratoarei, nu se fac multe precizări cu privire la viața sa personală, motiv pentru care m-am întrebat inițial dacă nu cumva direcția pe care o va lua firul narativ va dezvălui un interes de natură romantică față de femeia cu fustă violet. Este clar, însă, din incipitul romanului, că nu aceasta este intenția naratoarei și, sinceră să fiu, cred că ar fi fost o rezolvare prea simplă a tensiunii ce urma să se construiască pe parcursul acțiunii. Iar femeia din perspectiva căreia aflăm totul alege orice altă cale în afara celei simple, fapt clar din felul în care ezită, în diferite momente, să se prezinte pur și simplu celei pe care o urmărește cu fascinație.

Și mie mi s-ar părea ciudat dacă mi s-ar întâmpla. Mai mult ca sigur că orice om cu scaun la cap ar zice la fel. E necuviincios! Nu vreau să creadă că vreau s-o agăț. (Imamura 23)

Parcursul pe care îl alege autoarea în dezvoltarea relației dintre cele două personaje principale este cu atât mai fascinant cu cât este mai static. Deși timpul avansează și au loc diverse întâmplări ce aduc schimbări, viziunea rămâne una statică, de parcă cititorii s-ar afla, alături de naratoare, în afara casei femeii cu fustă violet, privind atent pe gaura cheii sau trăgând cu ochiul de la colțul geamului, așteptând în nemișcare, din teama de a nu fi prinși în fapt. Realitatea este, însă, cu totul alta: naratoarea o ghidează în mod discret pe femeie, privind-o apoi cum evoluează, găsindu-și un nou loc de muncă și chiar intrând într-o nouă relație. Desigur, nu este surprinzător, că hotelul la care ajunge protagonista să lucreze ca menajeră este același la care este angajată și naratoarea. Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat fascinant, este faptul că, deși cele două se află constant una în proximitatea celeilalte, nu există nicio interacțiune între ele, în ciuda faptului că ni se povestește cum Hino-san, după cum i se adresau colegele, devine o personalitate populară la locul de muncă, fiind în relații bune cu celelalte femei cu care lucrează. Astfel, devine din ce în ce mai frustrant (deși este destul de posibil ca aceasta să fi fost intenția autoarei) să vezi cum două persoane ce par să aibă atâtea în comun reușesc să evite constant orice formă de comunicare una față de cealaltă. Naratoarea observă încadrarea rapidă a femeii cu fustă violet în noul colectiv, însă își exprimă neîncrederea în această fațadă, uimind din nou prin faptul că pare a cunoaște fiecare gând și emoție a unei persoane cu care nu a interacționat, de fapt, niciodată:

La o privire mai atentă, lucrurile nu stăteau de loc așa. Se vedea că, în străfundul inimii, nu-i făcea plăcere să se poarte astfel. Chiar dacă pe buze îi răsărea un surâs, zâmbetul nu i se răsfrângea și în ochi. Colegele ei discutau cu însuflețire, însă ea avea mereu chipul umbrit de tristețe. (Imamura 111)

Am început, totuși, să chestionez aceste observații pline de siguranță ale naratoarei, dat fiind că există și posibilitatea ca aceste sentimente descrise să facă parte din portretul pe care l-a creionat atent în mintea sa, sub influența propriilor emoții și păreri subiective. Ceea ce sesizăm, în parcursul femeii cu fustă violet, poate fi o puternică dorință de adaptare, de încadrare în societate și, automat, de părăsire a poziției de outsider în care se afla, de altfel, și protagonista. Diferența dintre cele două este la nivelul abordării. Protagonista, urmărită în dezvoltarea sa ca tânără femeie, ia decizii vizibil eronate, din dorința de a se apropia de oameni și de a renunța la singurătate, recurgând, inclusiv, la a deveni amanta propriului director. Naratoarea, pe de altă parte, pare să aibă un alt plan ce explică, la final, în pod parțial, obsesia față de tot ce reprezintă femeia cu fustă violet.

În ultimele cincizeci de pagini are loc un neașteptat accident în care este implicat directorul, pentru care femeia cu fustă violet se învinovățește, iar la care naratoarea este, desigur prezentă. Diferența este, însă, că aceasta din urmă intervine, șocând cititorii prin planul minuțios gândit, pe care i-l prezintă protagonistei, sfătuind-o să părăsească rapid orașul pentru a nu fi acuzată de crimă. Ca cititori, nu tindem să fim sceptici față de naratoare, dat fiind că intențiile acesteia în privința femeii au fost doar pozitive până acum. Cu toate acestea, autoarea ne surprinde cu încă o întorsătură de situație, dezvăluind că directorul nu decedase, de fapt, făcând ca plecarea grăbită a femeii cu fustă violet să nu fie deloc necesară. Aceasta, însă, dispare fără urmă, după cum relatează naratoarea ce încearcă în zadar să o găsească, iar cartea ne aduce într-o stare de nedumerire în privința relației dintre cele două femei între care se crease un raport de identitate. Femeia cu fustă violet pare a fi, în final, înlocuită de femeia cu pulover galben, apelativul ales de naratoare pentru sine. Putem, desigur, presupune că aceasta fusese intenția de la început: să-i construiască unei străine rolul perfect, să o încadreze în societate și să o includă în comunitatea din care ea însăși face parte, ca apoi să îi poată prelua acest rol. Toate acestea sunt, însă, doar presupuneri și speculații, iar fiecare cititor își poate lua libertatea de a construi în minte o imagine diferită a personajelor și a intențiilor lor, acesta fiind farmecul pe care îl au astfel de romane ce par să ne lase „în ceață”, dar, de fapt, ne deschid calea către noi orizonturi.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Degete mici, de Filip Florian

Jovi Ene

Despre 7 fantasyuri (II): Trei fantasyuri de la Trei-Col Buchanan, John Joseph Adams, Brandon Sanderson

Ionut Banuta

Gulagul. O istorie, de Anna Applebaum (III)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult