Carti Literatura romaneasca Recomandat

Degete mici, de Filip Florian

“Degete mici”, de Filip Florian
Editura Polirom, Iaşi, 2010, ediţia a III-a
Prefaţă de Simona Sora

Moto: „Ştie, nu bănuieşte, că râsul poate să existe şi acolo unde s-a cuibărit pentru totdeauna tristeţea.” (Filip Florian)

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

 

Pentru mine, numele lui Filip Florian nu este deloc nou. De când citesc în blogosfera literară recenzii despre cărţi, păreri despre scriitorii români contemporani şi despre noua literatură românească, am auzit de multe ori numele lui, cel mai des în sens pozitiv (asta pentru că nu îmi aduc aminte, dar poate a existat, şi cuvinte mai puţin măgulitoare). Lansarea cărţii sale, Zilele regelui, a fost îndelung discutată, mai ales de persoanele care citiseră deja primele sale cărţi, şi a fost catalogată drept o carte matură a unui scriitor de mare talent. Rontziki spunea atunci: „Lecturarea acestei cărţi a fost una din cele mai plăcute din ultima vreme. Încă de la primele pagini, mi-am spus că dl Filip Florian are un incontestabil talent de povestitor…istoria m-a prins în mreje şi nu-mi venea s-o las din mână şi asta încă înainte ca firul epic să devină din ce în ce mai interesant, înainte să intre în scenă, ca şi scriitor de epistole, personajul meu preferat, motanul Siegfried…”

Debutul lui Filip Florian a fost reprezentat chiar de cartea despre care vorbim astăzi, Degete mici, publicată în anul 2005, la editura Polirom, carte pentru care a fost răsplătit cu numeroase premii: premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză, premiul pentru debut al României literare, premiul de excelenţă pentru debut în literatură al UNPR. Premii importante şi mai ales meritate, pentru că această carte, lucrată, cum se ştie, pe parcursul a mai multor ani, este una deosebit de bine închegată, deşi nu este un roman fluviu, care reuşeşte să suprindă cititorul prin înlănţuirea unor personaje complexe, aflate într-o situaţie deosebită, fără să sufere niciun moment vreo pierdere a noimei sau a motivelor fiecăruia, reuşind să transpună personalitatea acestora exact, concis şi foarte realist.

Este prima carte a lui Filip Florian pe care o citesc, cartea lui de debut de altfel, şi aceasta m-a suprins în mod plăcut de la primele pagini. Este o carte care te acaparează, care te introduce într-un univers aparent real, populat de personaje diferite şi adevărate (în sensul literar al cuvântului), este un roman care, în limita timpului disponibil, nu îl poţi lăsa din mână pentru a-i afla misterul, pentru a descoperi povestea vieţii fiecărui personaj. Este o carte ce mi-a adus aminte de cartea lui Cristian Theodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, o carte în care se împletesc, la fel, poveştile unor personaje diferite, aflate în jurul aceleiaşi idei: acolo, un restaurant de gară, aici, o groapă comună.

Filip Florian

Ficţiunea creată de Filip Florian joacă un rol inedit, introducându-ne într-o poveste fabricată de autor despre care avem mereu credinţa că este reală, pentru că astfel de evenimente, felul în care ele se desfăşoară, înlănţuirile de gânduri ale personajelor (dorinţa poliţistului de a se afirma prin orice mijloace, încercarea deţinutului politic de a dezgropa trecutul, ipocrizia jurnaliştilor, ascunderea îndrăgostiţilor) sunt rupte din realitatea din jurul nostru, nimic nu se schimbă, totul are loc şi există în viaţa noastră.

Ne aflăm într-o mică staţiune de munte, un orăşel unde fiecare îl cunoaşte pe fiecare, unde nimic nu poate fi ascuns (deşi sunt mulţi oameni cu secrete teribile sau măcar amoroase) şi unde totul se schimbă atunci când apare un lucru neobişnuit: în castrul roman din oraş, unde exista o cercetare arheologică ştiinţifică şi atentă, este descoperită o groapă comună, plină de oase omeneşti din alte timpuri. Nimic nu mai este la fel, vin ziarişti, oameni din marile oraşe, procurori, judecători, foşti deţinuţi politici, ba chiar şi o echipă de cercetători antropologi din Argentina, fiecare cu propria idee şi propriile concluzii, multe neîntemeiate, dar nu mai puţin susţinute. Suntem în faţa unor poveşti cu totul diferite, ale unor personaje extrem de complexe şi de complicate, întinse pe parcursul unor lungi perioade de timp, pentru a ajunge toate, în final, în jurul gropii comune, unde îşi afirmă părerile ale căror surse de inspiraţie sau de plecare provin chiar din propriul trecut.

Îl avem, de exemplu, pe Titu Maeriu, „inginer pensionar, autorul unei teze de doctorat privind rezistenţa tunelurilor în straturile de roci sedimentare, membru de frunte al asociaţiei foştilor deţinuţi politice, descendentul unui şir lung de preoţi uniţi, tată a două fete, bunic a cinci nepoţi şi străbunicul unui îngeraş de băieţel”, un personaj ce ajunge în micul oraş cu un singur scop: de a construi un monument la „groapa comună” în memoria foştilor deţinuţi politice care, presupune el, au fost ucişi de Securitate după cel de-al doilea război mondial şi aruncaţi la gramadă, fără nicio urmă documentare. În cele din urmă, va fi învins, iar planurile sale aruncate de pe foc. În camera sa de hotel, aşa cum fac şi ceilalţi oaspeţi ai oraşului, fiecare cu propriile gânduri, necazuri sau fericiri (ziarista aşteaptă prima întâlnire, departe de lumea cunoscută, cu amantul său), Maeriu are timp de reflecţii asupra vieţii sale, asupra propriei familii, asupra anilor pierduţi în închisoare sau în lupte nenecesare, aşa cum se va dovedi, în final, şi aceasta: „De râs fata lui cea mică mai râde, nici mai rar, nici mai des, la fel ca întotdeauna s-a schimbat ceva însă pe scara aceea dintre zâmbet şi hohot nu în intensitate, nu în sonoritate, altundeva, râsul e plin sau gol aşa cum o alună de pădure are sau nu are miez, la ea e râs în toată regula, fără prefăcătorie, fără complezenţă, dar de ani buni fructul e sec, sub coajă nu se mai află bucuria. Vede alergând o fetiţă de opt sau nouă ani, cu codiţe lungi şi subţiri jucând peste umeri, are ochii neobişnuiţi de mari, ard, râsul naşte necontenit valuri, se unduiesc unul după celălalt şi ajung din urmă şi mângâie mieii pe care ea nu reuşeşte să-i prindă (…) codiţele copilei dispar şi sunt înlocuite de o coafură voit tinerească, dar care, în ciuda bunelor intenţii ale ondulatorului şi ale vopselei de păr, nu reuşeşte să ascundă vârsta. Ochii se transformă şi ei, au fost şi au rămas căprui, însă nu mai ard, deseori îngheaţă. Fetiţa nu mai fugăreşte miei, şi nu pentru că la cincizeci şi trei de ani n-ar mai avea condiţie fizică, are, face gimnastică aerobică de câteva ori pe săptămână, fetiţa a cunoscut prea multe – dragostea, matematicile, drobul de Paşte, tocurile cui şi cele pătrate, durerile facerii, şoferia, divorţul.”

Luptele dintre diferitele sfere de interese sunt detaliate, fiecare personalitate a orăşelului are propriul interes în rezultatul final al cercetărilor: magistratul localităţii, un colonel în retragere, are un fetiş cu degetele mici (pe care le fură şi le colecţionează pe ascuns); Petruş, naratorul, este un arheolog pasionat, care însă îşi concentrează gândurile pe iubirea sa, Jojo, şi pe ulcerul care îl apasă de mai mulţi ani; şeful poliţiei şi Maeriu consideră că groapa comună este rezultatul crimelor comuniste şi dau informaţii presei în acest context; călugărul Onufie – căruia Filip Florian îi dedică un capitol important, în care îi este descrisă o parte însemnată a vieţii – consideră că apariţia osemintelor umane este încă un semn dat sieşi de către Fecioara Maria şi trebuie să se ridice la înălţimea unei noi dovezi ale semnelor divinităţii.

În acest context, singurii care pot lămuri misterul oaselor sunt cercetătorii argentinieni. Descrierea sosirii lor în oraş, felul în care locuitorii i-au privit este o scenă extrem de realistă, care face dovada umorului autorului, Filip Florian surprinzând aici toate tarele poporului român al ultimilor în privinţa mult-lăudatei ospitalităţi şi a felului în care aceasta s-a transformat dintr-o calitate într-o trăsătură balcanică, dacă nu chiar într-un defect. Din fiecare moment, nu extragem lucrurile pozitive, ci modalitatea prin care putem câştiga ceva, , chiar insignifiant, ne putem apropria momentul pentru a-l face al nostru.

Coperta primei editii

Din apariţia unor argentinieni la noi în oraş, ce putem câştiga? Femeile doresc să cucerească pe unul dintre aceştia pentru a pleca în Argentina (ce contează că nu ştim aproape nimic despre această ţară!), iar politicienii locali doresc un pic de propagandă electorală la ajungerea acestora în gara locală: „Încă de la sosirea în oraş, antropologii argentinieni au contrazis o mulţime de aşteptări. Au apărut pe nespusă masă, cu un microbuz, dezamăgindu-i într-o dimineaţă de marţi pe toţi aceia care-şi închipuiseră o primire festivă în gară, pregătită din vreme, cu steaguri alb-azurii ca tricourile dungate ale lui Batistuta şi Maradona, cu fanfară, cu primarul purtând bandulieră tricoloră şi ţinând un discurs de întâmpinare, cu noua profesoară de franceză traducând în spaniolă şi amintind prin bronzul gambelor şi al genunchilor de măsliniul  andin, cu fetiţe oferind flori, cu mititei şi bere împărţite privitorilor de filiala locală a partidului de guvernământ. Patru dintre ei purtau blugi şi al cincilea bermude, tricoul unuia avea mânecile franjurite de-o foarfecă, pe maioul altuia era imprimat chipul Papei, la gâtul celui mai înalt se balansa o cruce cât un pristolnic, arătau în orice caz altfel decât apar oamenii de ştiinţă în reprezentările comune şi erau mai tineri decât ar fi trebuit să fie. În plus, a vorbi despre ei la persoana a treia plural, genul masculin e corect, dar nu şi precis. Fiindcă grupul număra trei bărbaţi şi două femei, ceea ce domolea în proporţie de aproape jumătate, visurile unor domnişoare de-a cuceri inimi şi de-a traversa oceanul.”

Faptele din vieţile personajelor sunt transpuse atât la nivel uman, cât şi la nivel istoric. Nu este uitată dictatura comunistă, dar nici fuga unor foşti deţinuţi politici departe de autorităţi sau justificarea modalităţii de supravieţuire a partizanilor anticomunişti din munţi (paginile despre călugărul Onufrie şi partenerul său de discuţii necunoscut sunt deosebit de bine scrise în termenii realităţii ficţionale). Filip Florian îşi construieşte romanul foarte atent din punct de vedere istoric: vorbeşte de foşti deţinuţi politici sau de călugări cu un trecut foarte întunecat, se opreşte şi ne povesteşte ce stă în spatele acestora şi al trecutului din jurul lor; ne vorbeşte despre cercetătorii antropologi argentinieni, se opreşte pentru câteva pagini asupra trecutului acestora şi a ţării lor. Aflăm amănunte despre junta argentiniană, despre crizele economice ale acestei ţării, despre dictatura militară şi cei care au condus ţara de-a lungul timpului. Nimic lăsat astfel la voia întâmplării.

Vă las în final cu mărturisirile lui Filip Florian despre ceea ce încearcă să transpună în romanele sale, dintr-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca în Observatorul cultural, nr. 271 din 2 iunie 2005: „Eu am trăit foarte acut, făcând gazetărie, o stare de superficialitate. Numai că lucrurile nu se închid nici într-o moţiune de cenzură, nici în faptul că un parlamentar trece de la un partid la altul sau că un om de afaceri este implicat în nu ştiu ce potlogărie. Cred că realmente viaţa e în altă parte, nu în gazetărie. Asta am vrut în roman: să imaginez o lume care să nu aibă contact cu lumea care se vede în ziare, la televizor, la vârful acesta superficial, ca o coajă. Cred că de fapt tihna provinciei spune mult mai mult despre ce este România decât o spun evenimentele care se succedă în viteză.” Nu putem fi decât de acord, cuvintele sale spun mai mult despre presa românească, dar şi despre ceea ce trebuie să urmărească oamenii de cultură, cu precădere scriitorii, pentru a reuşi să transpună adevăratele valori ale României: cea reală, cea din spatele televiziunilor şi gazetăriei de scandal. Filip Florian a reuşit să-şi construiască opera plecând de la un context istoric şi temporal real, suprapunând acolo cu mare talent personaje şi acţiuni ficţionale şi, în acelaşi timp, foarte complexe.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Articole similare

Apariţie la Polirom: N. Steinhardt în evocări

Jovi Ene

True Grit (2010) – 2

Jovi Ene

Povestea lui Jun Do, de Adam Johnson

Codrut

5 comments

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult