Carti Carti de istorie

Vinovăția nu se prescrie întotdeauna: ”Ordinea de zi”, de Éric Vuillard

”Ordinea de zi”, de Éric Vuillard
Editura Litera, Colecția Clasici Contemporani, București, 2018
Traducere din limba franceză de Mona Apa

Nu pot spune altceva decât că volumul cu care Éric Vuillard a câștigat Premiul Goncourt în 2017 –  ”Ordinea de zi” – este o mică bijuterie, pentru că fiecare pagină, fiecare rând, fiecare cuvânt sunt, în același timp, și surprinzătoare, dar și atât de bine așezate, plasate, încât nimic nu este la voia întâmplării. Romancierul francez a ales câteva momente definitorii în ascensiunea și menținerea la putere a naziștilor, unele binecunoscute, altele știute doar de istorici, pentru a le îmbrăca într-o formă care se învârte în jurul vinovăției unor personaje sau entități care au fost iertate prea ușor după război.

22 februarie 1933 este momentul în care conducătorii naziști au convocat o întâlnire, la Berlin, cu cei mai importanți industriași din Germania acelor timpuri. Miza: să îi aducă de partea lor, astfel încât aceștia să finanțeze cu bani mașinăria de război și propagandă pe care o pregătea Hitler, cu scopul de a-și aservi Europa și lumea și de a ucide pe toți cei impuri. Nu au existat prea multe discuții contradictorii, nici obiecții, pentru că întotdeauna, cum spune autorul, politicienii și industriașii se frecventează și profită reciproc de avantajele păcii sau ale războiului. Profitul a rămas, s-a mărit nu numai în timpul războiului, ci și mulți ani după aceea, iar vinovăția lor nu a fost niciodată cu adevărat pedepsită:

”Corupția este o parte ireductibilă din bugetul marilor întreprinderi, sub diferite nume, lobby, gratificații, finanțări pentru partide. Majoritatea invitaților vărsară așadar pe loc câteva sute de mii de mărci, Gustav Krupp dărui un milion, Georg von Schnitzler, patru sute de mii, și astfel se strânse o sumă frumușică. Reuniunea aceasta din 20 februarie 1933, care a marcat un moment unic în industria patronatului, un compromis inedit cu naziștii, nu reprezintă pentru alde Krupp, Opel, Siemens nimic altceva decât un episod destul de obișnuit din lumea afacerilor, o banală strângere de fonduri. Cu toții vor supraviețui regimului și vor finanța pe viitor multe alte partide, în funcție de performanțele acestora.” (pag. 23)

Noiembrie 1937. Germania nazistă nu și-a ascuns prea mult dorințele de preamărire și asasinatele politice, etnice, religioase au început să se înmulțească, așa cum s-au înmulțit și revendicările de teritorii, unele dintre ele chiar realizate (vezi anexarea provinciei Saar). În acest context, părea că doar țările din vechea alianță pot pune piciorul în prag împotriva revendicărilor Germaniei, țări precum Franța, Anglia sau SUA. Numai că Éric Vuillard descrie momentul în care lordul Halifax face o vizită neoficială în Germania, la invitația criminalului Goring, fără să se sesizeze nicio urmă de regret, nicio urmă de dezaprobare. Un alt „vinovat” care nu și-a asumat vinovăția.

12 februarie-12 martie 1938. Se pregătește Anschluss-ul și din ”Ordinea de zi” aflăm cum a decurs, pas cu pas, această operațiune de intimidare a adversarului, de la chemarea la Berghof a cancelarului Austriei, Kurt von Schuschnigg până la invadarea efectivă a țării de limbă germană de vecinul său superior, măcar aparent, din punct de vedere militar. Sunt negocieri dure, în care Hitler îl domină pe austriac, dar părea că acesta din urmă poate învinge și obține condiții mai bune pentru țara sa prin simplul fapt al cunoașterii și aplicării întocmai a prevederilor constituționale. Hitler nu s-a dezis și a continuat șantajul la președintele Austriei, iar rezultatele sunt cunoscute. Ceea ce e mai puțin cunoscut este faptul că invadarea Austriei a fost o rușine pentru armata germană, pentru că panzerele nu sunt încă perfecționate și au rămas în pană în noaptea ”sărbătorii”.

Acestea sunt principalele fapte. Printre ele, multe altele, ce par mărunte, dar care au avut influențe enorme, precum șiretenia lui Ribbentrop în calitate de ambasador la Londra, lașitatea unor protagoniști, sărbătorirea de către austrieci a nazificării. Éric Vuillard oferă la fiecare eveniment descris amănunte inedite, priviri din alte unghiuri, naturalețe și multă dezinvoltură în scris, pentru a ne dezvălui felul în care lumea a acceptat, fără prea multe rezerve, ba uneori cu entuziasm, instaurarea unei dictaturi crude și exterminarea ce a urmat.

Peste toate cuvintele sale, trece ideea vinovăției neasumate, pentru că lucrurile s-au așezat în așa fel după război încât singurii care au fost pedepsiți au fost naziștii de rang înalt. Nu austriecii, nu lordul Halifax, nu marii magnați germani. Dacă noi protestăm în aceste zile și ne gândim să boicotăm produsele care își fac publicitate la anumite televiziuni nocive, oare cum ar trebui să reacționăm când vedem lista de mai jos, cu marile firme care au folosit deținuții din lagărele de concentrare? Merită aceste firme considerația noastră? Vinovăția lor se va prescrie vreodată?

”Tovarășii săi de la întrunirea din 20 februarie profitaseră în egală măsură; dincolo de patimile criminale și de mașinațiunile politice, lor, interesele lor le erau satisfăcute. Războiul fusese profitabil. Bayer închiria mână de lucru de la Mauthausen. BMW lua muncitori de la Dachau, Papenburg, Sachsenhausen, Natzweiler-Struthof și Buchenwald. Daimler, de la Schirmeck. IG Farben recruta de la Dora-Mittelbau, Gross-Rosen, Sachsenhausen, Buchenwald, Ravensbruck, Dachau, Mauthausen și exploata o uriașă uzină în lagărul de la Auschwitz: IG Auschwitz, care figurează cu nerușinare sub acest nume în organigrama companiei. Agfa recruta de la Dacha. Shell, de la Neuengamme. Schneider, de la Buchenwald. Telefunken, de la Gross-Rosen, iar Siemens, de la Buchenwald, Flossenburg, Neuengamme, Ravensbruck, Sachsenhausen, Gross-Rosen și Auschwitz. Toată lumea se năpustise asupra unei mâini de lucru atât de ieftine. Așadar, nu Gustav este cel care are halucinații în acea seară, la cina în familie, ci Bertha și fiul ei sunt cei care nu vor să vadă nimic. Căci toți morții aceia sălășluiesc acolo, în umbră.” (pag. 149-150)

Puteți cumpăra cartea: Editura Litera.

Articole similare

Sex and the City 2 (2010)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (2 – 8 februarie 2015)

Jovi Ene

I.L. Caragiale și caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori, de Dan C. Mihăilescu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult