Carti Carti de istorie Recomandat

Lebedele salbatice. Trei fiice ale Chinei, de Jung Chang (I)

Lebedele salbatice. Trei fiice ale Chinei, de Jung Chang
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2009
Traducere de Sanda Pop

Recunosc, am acceptat cartea oferită de Cristina Spătărelu Lebedele salbatice. Trei fiice ale Chinei [1]de Jung Chang, mai mult din politeţe. China nu intra în preocupările mele extrem de eurocentrice, însa odată declanşat procesul lecturii, cartea are o mare putere de captivare. Poate pentru că este, mai ales, concentrată asupra vietii de zi cu zi în China lui Mao. Autoarea foloseşte istoria orală transmisă pe cale familială de către bunica şi mama ei precum şi propriile experienţe din copilărie şi adolescenţă pentru a retrasa un portret tulburator al Chinei din secolul trecut, un secol dominat de violenţe greu de conceput chiar şi pentru o minte europeană obişnuită totuşi cu războialele secolului al XX-lea. Oamenii mărunţi, cei care nu fac istoria ci, dimpotriva cu care se face istoria (din sângele, acţiunile, suferinţele şi trupurile lor) au poveşti cutremurătoare care, de obicei, nu încap în manualele de istorie sau în tratatele academice. De aceea este cu atât mai importantă captarea şi îndiguirea acestor experienţe. Puterea empatiei este mare si astfel se explică şi succesul pe care l-a avut acest volum. Pe noi, romanii, ne interesează cu atât mai mult avand in vedere experienţa comunistă comună, în forma ei virulentă.

Trecând peste fărămiţarea Chinei din primele trei-patru decenii, experienţele cumplite suferite de pe urma ocupaţiei unei bune părţi a Chinei de către Imperiul Nipon[2]cu toate atrocitatile comise de aceştia şi chiar războiul civil din perioada 1946-49 între Guomindang şi Partidul Comunist Chinez, confesiunea scriitoarei de origine chineză rămâne una dominată de figura lui Mao Ze Dung. “Împlinisem şase ani în toamna anului 1958 şi am început să frecventez o şcoală primară. Zilnic, către şi de la şcoală scotoceam din ochi fiecare părticică de drum pentru a descoperi cuie rupte, zimţi ruginiţi şi orice aşchie de metal ce s-ar putea ascunde între pietre. Acestea trebuiau culese pentru a alimenta cuptoarele care produceau oţel, ceea ce reprezenta ocupaţia mea principală. Da, aşa este, la vârsta de şase ani eram implicate în producţia de oţel şi eram în competiţie cu colegii mei de şcoală pentru predarea celei mai mari cantităţi de fier vechi. De jur imprejurul meu, pretutindeni, din megafoane urla o muzică înălţătoare, iar pe ziduri şi străzi dădeai la tot pasul de flamuri, afişe şi lozinici uriaşe scrise pe pereţii caselor Trăiască Marele Salt Înainte şi Faceţi oţel cu toţii Deşi nu prea înţelegeam de ce, ştiam că preşedintele Mao dăduse ordin naţiunii să facă mult oţel[3]

Regăsim aceeaşi obsesie a autarhiei care, de altfel, reprezintă una din numeroasele note comune ale regimurilor comuniste. Această obsesie pentru oţel a traversat toate regimurile totalitate de extremă-stânga. Cu cât se deplasau mai mult către această extremă cu atât mai mult erau dominate de obsesia producerii oţelului, pentru că se credea că regimurile vor putea sa întreacă, într-un interval de timp complet nerezonabil (2-3 decenii) puterile decandente şi capitaliste. Această iluzie se baza pe ideea-forţă că o ţară este cu atât mai dezvoltată cu cât produce mai mult oţel, când, ştim bine, o ţară şi un popor sunt mari, indiferent de dimensiunea lor teritorială, atunci când au un ţesut social de calitate. Restul (inclusiv oţelul) vine de la sine!

Jung Chang

Obsesiile liderilor totalitari îşi regasesc rapid si in mod direct corespondenta in viata reala a omanilor de rand. “Ceaunele familie mele s-au dus cu toatele în cuptorul din curte, împreună cu ustensiile metalice de bucătarie. Nu am suferit pentru pierderea lor, deoarece tot nu aveam nevoie de ele. Nu mai era permis să-ţi prepari mâncarea acasă, toată lumea trebuia să mănânce la cantină. Cuptorul era nesăţios. A înghiţit patul părinţilor mei, moale şi confortabil, cu arcuri de oţel. La fel şi balustradele străzilor din oraş şi tot ce era metalic” De ce? Pentru că Mao fusese atins de paranoia, fireşte. Paranoia comunistă, “În acea epocă Mao şi-a lansat ideea lui pripită de a transforma China într-o putere modernă, de primă mărime. A botezat oţelul mareşalul industriei şi a dispus ca producţia de oţel să fie dublată într-un an: de la 5,35 milioane tone în 1957 la 10,7 milioane tone în 1958.(…) Cu toate acestea eforturi, randamentul producţiei de masă a oţelului s-a ridicat doar la ceea ce populaţia numea balega de vită (niu-shi-ge-da) adica nişte excremente nefolositoare” Una din nebuniile lui Mao a fost şi campania “Femeile capabile pot pregăti o masă fără ingrediente” inversand vechiul proverb chinezesc “Oricât de capabilă ar fi o femeie nu poate găti o masă fără ingrediente Mao trăia pentru a creiona diverse campanii. Avea nevoie de luptă. Una fără sfârşit.

În goana dupa otel si R.P. Chineza a cunoscut în perioada 1958-62 flagelul tipic societăţilor comuniste : foametea. Una teribilă, destul de asemănătoare cu din URSS sau Coreea de Nord, foametea fiind una din caracteristicele esenţiale ale comunismului, căci politica alimentară restrictivă şi chiar ucigaşă a fost una dintre armele favorite ale comunistilor peste tot în lume. Ca de obicei, se murea pe capete mai ales la ţară, ţăranii fiind, ştim bine, foarte dispensabili căci ei trebuiau să asigure hrana oraşelor chiar cu preţul propriei înfometări şi morţi. Aserţiunea autoarei că Mao s-ar fi vrut adevăratul continuator al lui Stalin este îndreptăţită, Mao copiind fidel metodele şi mecansimele terorii staliniste. Amplificându-le pentru că oricum imensul număr al populaţiei Chinei i-o permitea. Numai în provincia Sichuan (totuşi grânarul tarii!! cam la fel s-a intamplat si in Ucraina si Kuban) unde locuia familia autoarei, ar fi murit 7 milioane de oameni, bilanţul total la nivelul întregii Chine fiind undeva pe la 30 de milioane. Ne suna cunoscuta descrierea raportarilor prin care se comunicau esaloanelor superioare de Partid depasiri irationale ale recoltelor dupa ce se stabilisera cote uriase caci “Populaţia a învăţat să sfideze raţiunea şi să se lase convinsă de înşelăciune. Întreaga naţiune a adopta dublul limbaj. Cuvintele nu mai reprezentau realitatea, responsabilitatea”[4]Rostirea adevărului agricol era pedepsită aspru, uneori chiar cu moartea. În general, comunismul are o mare problemă, una structurală,  cu rostirea adevărului, indiferent de domeniul de activitate.

Autoarea încearcă să creioneze şi un portret al lui Mao, unul din cele mai sinistru personaje ale secolului trecut. Îi reuşeste de minune. “Timp de două mii de ani, China avusese figura împăratului, care deţinea concomitent puterea politică totală şi autoritatea spirituală. Sentimentul religios, pe care, în alte părţi ale lumii, populaţia îl dedica lui Dumnezeu, a fost îndreptat întotdeauna în China către împărat. Părinţii mei, ca şi sutele de milioane de chinezi, erau influenţaţi de aceste tradiţii. Mao s-a învăluit în mister, pentru a-şi crea o imagine de zeitate. Apărea întotdeauna îndepărtat, inaccesibil. Evita radioul, şi televiziunea nu exista încă.”[5]

“Mao le-a dat chinezilor posibilitatea să se simtă din nou măreţi şi superiori, dar cu preţul orbirii faţă de lumea din afara graniţelor ţării. Cu toate acestea, mândria naţională este un sentiment atât de important pentru chinezi, încât majoritatea populaţiei îi era sincer recunoscătoare lui Mao şi nu avea nimic împotriva cultului personalităţii sale, cu siguranţă nu la început. Aproape totala lipsă de informaţii şi sistematicul dopaj cu dezinformare au avut drept rezultat faptul că majoritatea chinezilor nu aveau cum să distingă succesele lui Mao de eşecurile lui, nici cum să identifice rolul real al lui Mao şi al altor lideri în realizările comunismului.” Vorba aia, “tata e aproape, mama e aproape dar niciunul atât de aproape ca Preşedintele Mao” (proverb chinezesc al perioadei)[6]“Pe Mao îl exaspera ideea unui progres paşnic. Fiind un conducător militar neobosit, un războinic-poet, el avea nevoie de acţiune ca de aer -acţiune violentă- şi considera că starea de luptă permanentă era necesară dezvoltării societăţii. După gustul lui, propriii lui comunişti deveniseră prea toleranţi şi îngăduitori, urmărind să aducă armonie mai degrabă decât conflicte. Din 1959 nu mai fuseseră campanii politice în care oamenii să se lupte între ei!” Grav. patru-cinci ani de aparentă linişte îl înnebuniseră pe neliniştitul revoluţionar Mao! Aşa ceva era inadmsibil! Trebuiau găsiţi alţi duşmani. De ce nu, chiar şi unii fantezişti precum vrăbiile, şobolanii, ţânţarii, muştele şi iarba “Îmi amintesc cum, în 1965, ni s-a cerut să ieşim să smulgem iarbă, de pe peluze. Mao dăduse ordin ca iarba, florile şi animalele de casă-fiind nişte plăceri burgheze- trebuiau eliminate.”[7]

(va urma)


[1] Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2009.

[2] Este frapant cum proverbul cine se aseamana se aduna se aplica si nazistilor si japonezilor din acea perioada, ambele puteri fiind adeptele ideologiei superioritatii rasiale.

[3] Pag. 217

[4] Pag.221

[5] Pag. 255

[6] Pag.256

[7] Pag.264

Articole similare

Despre proiectele Administratiei Fondului Cultural National

Codrut

Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad (I)

Codrut

Supraviețuire și iubire: ”Tatuatorul de la Auschwitz”, de Heather Morris

Jovi Ene

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult