Carti Literatura romaneasca

Comploturi în subterane: ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, de Daniel Bănulescu

”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, de Daniel Bănulescu
Editura Paralela 45, Colecția Biblioteca Românească, Pitești, 2020

Daniel Bănulescu este un prozator original și ambițios. Este și un poet apreciat, și dramaturg, dar pot spune că ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ apărut în ‘ediție definitivă’ în 2020 la Editura Paralela 45 este o carte care nu se sfiește să-și surprindă continuu cititorii și să sfideze canoanele și categorisirile. Face parte dintr-un cvartet de romane publicate aproximativ cu un deceniu în urmă care sunt acum revăzute și reordonate, cartea de față fiind ultima în lista actualizată. Scriitorul își numește gruparea ‘Clan de Romane’ și îi dă titlul de ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Modestia nu îl caracterizează, nu în alegerea titlurilor în orice caz, după cum dovedește și cel al acestei cărți, desi cititorul care avansează adânc în carte va afla că titlul nu se refera la romanul pe care îl ține în mână, ci la Biblie. De ce roman? ‘Pentru că-i prea lungă ca să fie o poezie bună … și pentru că are și dialog. Și personaje.’ Este una dintre temele principale ridicate de această carte, care reușește să aducă în atenția cititorilor dezbateri cu miez, și o face în timp ce-i și amuză copios.

 ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ începe cu o scenă de bâlci și se încheie cu mai bine de zece pagini de citate din Crezul Martorilor lui Iehova, cu adnotări și referințe biblice. Dacă ar fi să căutăm acompaniamentele muzicale adecvate am putea spune că începe pe muzică de taraf și se termina în cântări bisericești. Cartea propune o extrapolare grotescă și extremă a teoriilor conspirative gen ‘statul paralel’ și le combină cu legendele despre țigani, despre haiduci și despre rezistența anti-comunistă din munți. Acțiunea se petrece între martie și octombrie 1989, ultimul an al comunismului în România. Fiecare episod este datat exact (la zi și chiar la oră) și mulți dintre cei care au trăit acea perioadă pot localiza exact în timp scenele sau se pot referi la evenimente reale (plenarele conducerii PCR, vizitele demnitarilor străini, vizitele ‘de lucru’ și cuvântările ‘istorice’ ale lui Nicolae Ceaușescu). Datele se scurg ireversibil ca într-un fel de count-down spre momentul istoric trăit de toți al lui decembrie 1989, desi povestea din carte se oprește cu câteva săptămâni înainte. Și totuși, chiar dacă realitatea descrisă în carte pare familiară cititorilor, în spatele ei se ascunde o realitate paralelă, diferită de ceea ce credem că am trăit sau de ceea ce am citit în cărțile de istorie. România cărții lui Bănulescu este guvernată nu doar de Ceaușescu și de Securitate, ci și de Guvernul Invizibil al României, un organism secret, care își duce cea mai mare parte a activității în subteranele Bucureștilor și care lucrează în strânsă colaborare cu Ceaușescu. Pe primul ministru îl cheamă Ițipache, printre adjuncții săi se află indivizi cu nume ca Țaca Genel și Bruță. Ei sunt cei care execută multe dintre ordinele secrete ale dictatorului, misiunile care nu pot fi încredințate nici măcar guvernului oficial sau Securității. Ceaușescu și Ițipache pun țara la cale și își coordineaza acțiunile în întâlniri conspirative care au loc cu ocazia faimoaselor vânători de urși.

Împotriva regimului se ridică în imaginația lui Daniel Bănulescu nu rezistența internă și nici intelectualii dizidenți (care sunt ținta câtorva săgeți ironice), ci o bandă de infractori care pune la cale un complot pentru a-l asasina pe dictator. Grupul, care își ia numele puțin pompos de Armata anticeaușistă, este condus de Iarba Fiarelor, un spărgător vestit (cum îl arată și numele) împreună cu câțiva tovarăși devotați. Personajele lui Daniel Bănulescu sunt exemplare tipologice, majoritatea dintre ei nu au trecut sau nimic din trecutul lor nu este destul de semnificativ. Nu lipsesc însă motivele de revoltă și romanul abundă în descrieri expresive și demascatoare. Iată de exemplu un pasaj despre principala ocupație a românilor în Epoca de Aur – cozile: 

‘Ce să mai întrebe?

Era foarte bine orice li s-ar fi vândut.

Tacâmuri (adică pungi cu gheare, gâturi și aripi de pui), carne de vacă sau porc, hârtie igienică, unt, oase, măsline, brânză, plicuri Delikat sau Vegeta, ouă, pește, lapte, votcă Stalinskaya sau Krepkaya, mezeluri, conserve de carne, mălai, făină, cacao, cașcaval, șervețele, detergent, bomboane cubaneze, ciocolată, ness, nechezol, absolut orice.

Pentru a nu pune la socoteală cozile separate, care se încropeau din senin, atunci când mașinile cu marfă aduceau rațiile de ulei sau de zahăr, cozile la pâine, cozile la legume, cozile la absolut orice putea fi transformat în aliment.

În România existau doar cinci produse, care puteau fi procurate fară coadă, la orice oră, din orice alimentară: sarea, borcanele cu spanac, borcanele cu ghiveci de legume, șampania și creveții vietnamezi.’ (pag. 66-67)

sau despre supravegherea omniprezentă a Securității:

‘La hotelul Athenee Palace toți angajații sunt oamenii Securității. Unii, ofițeri sub acoperire, alții, doar agenți, recrutați și plătiți.

Recepționerii, cameristele, femeile de serviciu, barmanii, picolițele, chelnerii, telefonistele și personalul economic au, de fapt, ca activitate prioritară misiuni de filaj, de provocare, de înregistrare sau de fotografiere a fiecărui colț de hârtie cu care turistul sosește în bagaje. Prostituatele de aici sunt și ele angajate ale Securității. O parte dintre cei ce trec de turiști străini sunt ofițeri de informații români, cu documente de identitate de cetățeni arabi sau occidentali.

Toate taxiurile ce pot fi chemate în zonă sunt conduse de oamenii Securității. Toate telefoanele publice din jurul hotelului sunt înțesate cu mijloace de urmărire electronica: microfoane, camere de luat vederi normale și camere de luat vederi pe timp de noapte.

Hotelul Ahenee Palace e împărțit de Securitate frățește, în doua jumătăți absolut egale. În jumătatea dinspre parcul Cișmigiu a hotelului, Securitatea îndeplinește dispozițiile Guvernului Oficial al României; în jumătatea dinspre cinematograful Patria, Securitatea ascultă fară murmur ordinele Guvernului Invizibil.’ (pag. 101-102)

Tentativele de asasinat plănuite de mica armată de rezistență vor ridica împotriva acestora întregul aparat de represiune comandat de cele două guverne, cel Oficial și cel Invizibil. În momentul în care se pierde elementul de surpriză, Iarba Fiarelor (nu-i știm niciodată numele, doar porecla și inițialele sale, IF) se transforma din vânător în hăituit. O mare parte din populație se opune regimului dar puțini sunt cei care au curajul de a se opune și de a-i ajuta pe răzvrătiți, și orice instituție este infestată de turnători. Peregrinările IF-ului îl duc prin șapte stații, șapte micro-universuri ale României amurgului comunist: al infractorilor, al țiganilor divizați în doua clanuri antagoniste, al vrăjitoarelor-ghicitoare (care o au pe Elena Ceaușescu printre cliente), al morgii (simbol al regimului muribund?), al munților deveniți cuiburi de rezistență armată precum în anii de început ai comunismului, al mănăstirilor ortodoxe și al familiilor sectante aparținând Martorilor lui Iehova. Bucureștii sunt decor și personaj, căci sub orașul cunoscut se ascunde orașul subteran, cel care de secole este subiect de legende și aventuri romantice. Daniel Bănulescu continua aici o tradiție născută în deceniile de început ale literaturii române, al carei produs celebru este romanul lui George Baronzi ‘Misterele Bucureștilor’, scris și publicat intre 1862 și 1864, care avea ca model romanul ‘Misterele Parisului’ semnat de Eugene Sue. Catacombele Bucureștilor din imaginația lui Bănulescu nu sunt cu nimic mai prejos de cele ale Parisului imaginate de Sue și Victor Hugo, ele fiind un fel de oraș paralel în care se află și centrele de comandă și supraveghere ale Securității dar și o variantă a iadului în versiune comunistă pe care ar invidia-o și Dante.

‘Mai există în București istorisiri despre oameni vestiți care se ascunseseră și umblaseră sub pământ? Exista cu nemiluita. Între altele, vechea poveste potrivit căreia Vodă Caragea se plimba pe sub pământ într-o trăsură trasă de patru cai, intrând în adâncuri în palatul său de la Cotroceni și ieșind la suprafață în curtea sa din Dealul Spirii.

Au dispărut oare cu totul, din mințile oamenilor, informațiile despre subterana care pleca de sub palatul lui Vlad Țepeș, cel situat în apropierea actualei Piețe a Victoriei și care se desfăcea, printr-o ușă de bronz orizontală, acoperita cu țărână, direct în albia Dambovitei? De dispărut n-au dispărut. Scrierile vechi, muzeografii și oamenii care lucrează în sistematizarea orașului pomenesc despre ea. Firul ei principal traveseaza pe dedesupt lacul Grădinii Cișmigiu și două dintre gurile ei de aerisire ies în locuri umbroase de pe cuprinsul aceluiași Cișmigiu.

Unde sunt galeriile secrete din zonele Panduri, Sărindari sau Văcărești, care permiteau unor haiduci precum Ioniță Tunsu, Groza sau Amza Scortan, să dispară înghițiți de pământ dinaintea poterelor, pentru ca, la scurt timp, să reapară în spatele lor, găurind spinările slujitorilor domnești cu câțiva glonți, care provocau unora scurgeri de sânge, altora amuzament?

Daca au existat cu adevărat, sunt tot acolo.’  (pag. 326)

Cartea este populată de personaje numeroase, dintre care unele sunt interesante (ghicitoarea Icoana), altele simbolice (călugărul Leca) și altele reprezintă aluzii transparente la personalități ale vremii (poetul de curte Emilian Răulescu, gata să se călugărească pentru a scrie o odă închinată Conducătorului pe care să o intercaleze în Biblie). În jurul lor mișună multe personaje secundare, prea multe chiar, nediferențiate tipologic, și al căror destine sunt uitate cu ușurință de scriitor și de aici sunt ușor de uitat și de către cititor. Ceea ce atrage atenția este descrierea făcută Elenei și lui Nicolale Ceaușescu. Niciun prozator român nu a reușit până acum să creeze personaje la nivelul grotescului tragic al cuplului care a condus Romania intre 1965 și 1989. Nicolae și Elena încă se sustrag ficțiunii, refuză să devina personaje de carte. ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ oferă un început. Portretul ‘academicienei’ nu rezervă prea multe surprize față de cele cunoscute și publicate după 1990:

‘Elena Ceaușescu, o femeie de 73 de ani, a carei vârstă e aproape un secret de stat și care întreprinde tot ce e cu putință pentru a-și întreține, în cele mai bune condiții, corpul, arăta, în nesfârșitele emisiuni de la televizor ca și cum ar avea 55 de ani, iar, întâlnită față în față, arăta că și cum ar fi împlinit doar 60.

E îmbrăcată clasic, cu un taior mare și cu o fustă, dreaptă pe șolduri și cu cute pliate în față și în spate. Ca de fiecare dată când nu își însoțește soțul, pe Nicolae Ceaușescu, scăpată de grija de a nu se înfățișa mai înaltă decât el, poartă tocuri, acum unele de 7 centimetri. Părul, vopsit castaniu, e destul de frumos, lung până aproape de umeri, dar fața îi e înzestrată doar cu trăsături șterse, lipsite de personalitate.

Ceea ce conferă individualitate chipului său, însușire care scapără, uneori, chiar și atunci când vrea să și-o ascundă, e privirea ei fixă, înspăimântătoare, de uliu.’  (pag. 145)

Nicolae Ceaușescu, în schimb, are parte de o reabilitare parțială în carte, cel puțin din punctul de vedere al formei fizice și al capacităților intelectuale. Ceaușescu al lui Bănulescu nu este un bătrân semi-analfabet depășit de vremuri, ci un individ inteligent, viclean, crud până la sadism, dar de un sadism rafinat. Capitolul în care Ceaușescu se deghizează în doctorul Dudulescu, acordând consultații și tratamente ezoterice pacienților de rând este antologic, dintre cele mai reușite ale cărții. Mecanismele cultului personalității sunt concepute de el însuși și manevrate cu abilitate:

‘În iulie 1971, Nicolae Ceaușescu scrie într-o singură noapte Tezele din iulie, își asumă imensul sacrificiu de a renunța, aparent, la modestie, și inaugurează cultul prin care el devine Dumnezeul poporului său.

Noua religie este simplă. Dumnezeul românilor devine el, Nicolae Ceaușescu. Preoții lui sunt activiștii Partidului Comunist. Credincioșii de rând sunt locuitorii României. Bisericile sunt toate locurile unde poate fi adorat Nicolae Ceaușescu. Unul dintre modurile cele mai dorite de adorare e munca. Noua religie de numește, neoficial, “ceaușism”.

… Religia lui a început să funcționeze, însă funcționa cu rezultate contrare. Toată tara a înțeles, nu că i se cerea să muncească, ci că era momită să-l lingușească.

Brusc, toată lumea, de dimineața până seara, nu mai făcea decât să-l omagieze.

Dintre aceștia cei mai răi erau artiștii. Iar dintre artiști, cei mai periculoși erau poeții.

Întăi îl cântaseră pe el. Apoi trecuseră cu repeziciune la sotie, copii, rude, la orice persoană ce li se părea a avea cea mai fugară legătură cu el. Îi cântaseră căinii, pisicile. Până și găinile din ograda palatului său de la Snagov, cântate și răscântate, deveniseră niste celebrități naționale și erau tratate ca niste prințese.

Nu apuca Nicolae Ceaușescu să arunce o hârtie mototolită pe geamul coborât al mașinii sale, că, până să atingă pământul, poeții deja scriseseră o odă sau vreun omagiu despre hârtia aia.’  (pag. 167)

Tema politică și cea religioasă sunt întrețesute. Periplul prin țară al lui IF, personajul principal al cărții, permite și cititorilor care îl însoțesc să petreacă timp alaturi de câteva dintre grupurile sociale ale României ultimilor ani de dictatură. Daca rădăcinile revoltei și motivele asumării uriașelor riscuri nu ne sunt dezvăluite, urmărim în schimb evoluția personajului și în special a relației sale cu religia organizata și cu credința personală. La început, atitudinea sa nu pare a diferi de cea a multora dintre cei crescuți și educați în comunism:

‘Iarba Fiarelor, care, în toată viața lui, călcase de vreo zece ori în biserici, știa că de cele mai multe ori acolo nu se vorbea lămurit despre Dumnezeu, gură către gură, ci doar se cânta pe nas, în așa fel încât nici cei care ascultau, nici chiar cei care cântau nu înțelegeau absolut nimic. Cărțile după care se slujea erau tot felul de cărți vechi, cu un limbaj ieșit din uz, contradictorii în puținul care putea fi înțeles, cărți despre care cei care nu prea îi înghițeau pe ortodocși șoșoteau că nici n-ar face parte din Biblie.’  (pag. 161)

Clarificarea vine pe parcurs. Printre cei care-i întind o mână de ajutor lui IF se află oameni profund credincioși, care-i înlesnesc și lui apropierea de credință și de Cartea Sfântă:

‘… Biblia e cartea scrisă de Dumnezeu și dictată anumitor oameni, aproape la fel cum împărații dictau secretarilor lor. Ea e însă o carte în care cuvintele dinăuntru sunt vii, ele modelează mințile și trupurile celor ce le îndrăgesc și dau viață eternă celor în care se așază.’  (pag. 269)

Lumea lui Bănulescu poate fi percepută ca o lume fantastică, populată de diavoli și de îngeri, de creaturi și de personaje care reprezintă portrete simbolice și bidimensionale ale unui univers mult mai apropiat de Iad decât de Rai. Unele personaje recurg la credință și se retrag în sihăstrie sau se izolează de lumea urâtă și opresivă din jur. Este credibilă evoluția spirituală a eroului? Iarba Fiarelor pornește de la folosirea violenței pentru a rectifica violența lumii și ajunge cu totul în altă parte. Fiecare dintre cititori este lăsat să judece.

Citit ca roman picaresc sau ca thriller de aventuri, ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ captivează în ceea mai mare parte a timpului, dar dezamăgește în final, când fluxul narativ, bine susținut până atunci se subțiază lăsând locul alegoriei religioase. Galeria de personaje este diversă și interesantă, dar suferă de lipsă de adâncime, cu câteva excepții notorii. Poate că la rescriere scriitorul ar fi putut renunța la câteva dintre personajele redundante în folosul aprofundării psihologice a eroului și a câtorva dintre personajele mai interesante. Ar fi de corectat de asemenea un număr de erori editoriale, nefiresc de mare pentru o editură de calitate și mai ales pentru o ediție care se declară definitivă. ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ este un amestec interesant și original, care în părțile sale cele mai bune surprinde și șochează în direcțiile potrivite. Sună uneori vulgar și diabolic dar vorbește despre una dintre perioadele vulgare și diabolice ale istoriei României. Este o carte interesantă, care mă îndeamnă să caut să citesc și celelalte cărți ale lui Bănulescu, cele apărute deja și cele care vor fi publicate în viitor.

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, ICR.ro)

Articole similare

Cosmin Perța și Sorin Delaskela la Humanitas Kretzulescu

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (1 – 7 februarie 2016)

Jovi Ene

Așa a fost să fie, de Barbu Ollănescu-Orendi

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult