În această perioadă complicată, ar trebui să dăm o șansă și poeziei, mai ales dacă aceasta este una bună. Cărțile de poezie îți permit să evadezi din cotidian, să-ți pui întrebări, să te eliberezi cumva de griji, pentru a pătrunde mai bine în mintea scriitorului. Am citit, în ultima vreme, mai multe cărți de poezie și vă prezint, alături de gândurile mele cu privire la aceste volume, și trei poezii care mi-au plăcut mult:
”Jos realitatea!”, de Florin Iaru
Editura Paralela 45, Colecția Biblioteca Românească, Pitești, 2019
Florin Iaru a revenit cu un volum de poezie după mulți ani și ”Jos realitatea!” a stârnit ceva vâlvă în lumea literară la apariție, nu neapărat datorită poeziei dintr-însul, ci mai mult pentru că Iaru însuși este un poet care naște controverse, chiar dacă valoros. Din prisma cititorului care ajunge rar la poezii, această culegere de versuri, care ”strânge am tot ce mi-a rămas nearuncat sau neșters din computer”, are și bune și rele și îi las pe specialiștii de poezie să dea verdicte categorice și argumentate.
Mi-au plăcut mult trei poezii. Prima dintre ele, cu care am ilustrat mini-prezentarea cărții pe Facebook, ”Lumea cealaltă”, este o poveste excelentă în versuri. A doua, ”Poetul și numai poetul” este o formă de ironie la adresa pretinsei superiorități pe care și-o arogă unii poeți. Cea pe care am ales-o pentru acest articol, ”La sfârșitul lecturii”, ne demonstrează că poeziile bune nu trebuie neapărat să fie decente, dar nu ar trebui nici să fie indecente forțat, ca să șocheze (așa cum am simțit, de altfel, și unele poezii ale acestui volum).
La sfârșitul lecturii
”Interzis a te sprijini de perete.
Nu intra încălțat!
A nu se fuma-n dormitor.
A se șterge de pete.
Nu e voie să privești pe fereastră.
A se trage apa la baie.
Închide bine ușa, portița, cartea.
Vorbește frumos, responsabil!
Respectă parchetul!
Muzica mai încet,
mai din gros, detergentul.
Nu e voie cu firimituri.
Nu mă călca pe bătături.
Nu-mi respira spațiul vital.
A se face lampa mai mică.
A se respecta ordinea la closet.
Interzis a vorbi fără noimă.
A se slăbi, Mitică.
La sfârșitul lecturii,
pe când se curbează obtuze-n obraji colțurile gurii,
murdar și spălat ca o mătură de făraș,
stau în mijlocul lumii,
pe parchetul lucios / pe parchetul de os
servul șters al casei de nervi,
scribul stăpânei:
Fără pete de spermă!
Interzis a murdări așternutul.
A nu se pune la treabă tocmai pe pernă
scula, limba, coaiele ori șezutul.” (pag. 32-33)
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
”Zmeii sunt de treabă”, de Lavinia Bălulescu, Constantin Bălulescu
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost Poezie, Pitești, 2018
Lavinia Bălulescu, ale cărei cărți, reportaje și interviuri le cunoșteam, dialoghează aici cu tatăl său, Constantin Bălulescu. Este o relație puternică și asta simțim la nivelul fiecărei pagini, fiecărui vers: în Lavinucea se simte teama – una reală, fie că vorbim de teama de orașul nou, cotropit de suferința oamenilor necunoscuți sau de gândacii imenși din garsonieră, fie de frica de distanța care o separă, fizic, de părinți; tatăl său îi este confident și dătător de încredere, este protector și încearcă să abată discuția de la problemele reale ale vieții prin rememorări ale copilăriei și prin fantastic.
Peste ei, tronează zmeii, un fel de zei protectori, și ei diferiți în funcție de cel care scrie și simte. Per ansamblu, avem aici o poezie proaspătă, în care sentimentele sunt situate între nesiguranță și insuflarea încrederii. Pentru exemplificare, am ales un poem al Laviniei Bălulescu despre granița necunoscută între copilărie și maturitate, între visul de demult și responsabilitatea (poate și singurătatea) survenită mai târziu:
Dragă tati,
”în copilărie abia așteptam să plec de-acasă
și-mi imaginam o lume în care fetele se pot întoarce
de la discotecă după miezul nopții, o lume în care bei și
fumezi și te pupi cu băieți fără să dai socoteală nimănui.
O lume în care te poți uita la filme de groază la 3 dimineața.
Tocuri, fuste scurte, ojă neagră, tot.
Acum stau seara în garsonieră cu lista-n brațe
Vreau să-mi fac un rucsac pentru cutremur.
Unul din ăla cu provizii, lanternă, apă, fluier, știi tu.
Radio cu baterii, pelerină de ploaie, eugenii.
În caz că într-un miez de noapte o să cadă
mai mult sau mai puțin
blocul.
Speranțele mele erau înalte cât turnul de apă din Severin
și acum sunt până la marginea mesei.
Plănuiesc să mă bag sub masă dacă e cazul.
Pare destul de zdravănă, deși e de la Ikea. Ce știu eu?
Poate viața mea să stea în rezistența acestei mese?
Nu-i spune lu’ mama de rucsacul de cutremur.
Nu-i spune de masă.
Spune-i doar că sunt cuminte,
că dorm fără pastile,
că azi am mâncat carne
și că o să-i îndeplinesc toate visurile.” (pag. 47-48)
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
”Triphopuri”, de Dan Negară
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost Poezie, Pitești, 2019
A fost cam greu să mă acomodez cu poezia lui Dan Negară, o poezie destul de alambicată (poate formația sa de IT-ist, nu?) și de codată. Autorul este, în același timp, melancolic și un om plin de acțiune, dar per ansamblu, este o poezie a căutării, în care autorul încearcă într-un fel să se regăsească, să se caute pe sine însuși. Dacă citim grupaje de câteva versuri găsim mici comori, însă întregul nu-l satisface pe cititorul nespecialist în poezie (așa cum sunt eu).
Uneori, acele mici comori înseamnă o poezie întreagă, precum:
trip în submarin
”am hoinărit toată vara fără cort
doar cu o cană de tinichea și un sac de dormit
prin sate pe la festivaluri de-a lungul nistrului
mereu s-au găsit oameni
sau cel puțin păduri să mă găzduiască
oboseala omoară frica
și singurătatea
am văzut casa ruinată și tatuată de la forest kap
e dragostea mea față de femei
aproape distrusă
dar colorată
o carte de desen pentru copii
cu linii ieșite din contur
un punker privind îndoielnic cerul din băltoacă
în fractura unor bătăi de tobe în timpi neregulați
nu departe de o mănăstire
am văzut oameni semitransparenți
cu ochi pe jumătate închiși ca gurile de pește
cântau la obiecte de forma organelor corpului uman
mâinile le miroseau a pâine coaptă și coriandru
ea avea munții în gură
e sfîrșitul verii și palmele ca o pernă cu memorie
îi păstrează curburile
în caz că își uită corpul pot să-l refac
mă sărut cu fata galbenă în stație
și ne lovim dinții de dinți
când râde îmi amintește de Pocahontas
eu îmi țin mâinile în buzunarele de la spatele blugilor ei
ea vrea să așteptăm următorul troleibuz” (pag. 33-34)
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
