Carti Eseuri

Afinități de lectură: „Domni și Doamne”, de Marta Petreu

„Domni și Doamne”, de Marta Petreu
Editura Polirom, Colecția Plural, Iași, 2020

Poeta, prozatoarea, critica literară și profesoara de filosofie Marta Petreu ne oferă un volum compact și incitant de eseuri cu titlul puțin misterios ‘Domni și Doamne’, apărut în 2020 în colecția Plural a Editurii Polirom. Titlul cărții mi-a adus imediat în minte una dintre ‘inițiativele ideologice’ cele mai ridicole ale partidului comunist din anii ’70, câțiva ani după Tezele din Iulie, și anume încercarea de a descuraja folosirea cuvintelor ‘Domn’ și ‘Doamnă’ în favoarea apelativelor ‘tovarăș’ și ‘tovarășă’ (sau ‘cetățean’ și ‘cetățeană’, dacă ‘nu putem fi tovarăși’!). Încercarea aceasta de siluire a limbii romane a eșuat, desigur, și a fost uitată imediat după decembrie 1989, dar sensurile cuvantelor au rămas, și ele sunt puțin diferite în spațiile românești din cele două părți ale Carpatilor. La București ‘ești un domn / o doamnă’ poate avea și un sens ironic. Marta Petreu este însă ardeleancă și cu domiciliul și cu spiritul, și sensul nobil al cuvântului, implicând un statut câștigat pe merit și respectul acordat calităților morale este cel care trebuie luat în considerație. Eroii celor șapte eseuri care compun această carte, pe cât sunt de diverși și chiar dacă unii dintre ei pot fi controversați, sunt Domni și Doamne în sensul cultural și literar, rezultatul unor afinități de lectură în perioada de relativă libertate a unei vacanțe îndelungate a autoarei. Fară a forța căutarea punctelor comune, putem aprecia că titlul implică o calitate valorică a selecției.

Doua dintre eseurile cele mai pasionante ale cărții se ocupă de personalitățile unor Doamne care și-au dedicat viețile și au sacrificat cariere personale semnificative pentru a susține și promova operele bărbaților de lângă ele. Lectura eseului care deschide cartea – care o are ca eroină pe Cornelia Blaga (născută Brediceanu) – și apoi al celui dedicat Dorinei (Doti) Ghibu Stanca m-au făcut să mă întreb daca Marta Petreu nu ar putea scrie, plecând de la aceste două cazuri excepționale o carte care să recupereze și să pună în valoare rolul femeilor din viețile marilor bărbați din cultura română, cu devotamentul, contribuția, sprijinul, și sacrificiile acestora. Un fel de versiune românească a ‘Intelectualilor’ lui Paul Johnson, însă scrisă dintr-o perspectivă feminină și pozitivă.

‘Lucian Blaga este cel mai complex creator pe care l-a avut Romania în secolul al XX-lea și autorul celui mai valoros sistem filosofic creat vreodată în limba română. M-am întrebat, mereu, cum a putut avea el o creativitate atât de nestăvilită, cum a putut el să scrie, la un nivel atât de înalt, o operă de-o asemenea colosală dimensiune și complexitate … Ce-ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia și cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, daca nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?‘ (pag. 30-31)

În viziunea Martei Petreu, Cornelia, născută într-o familie de ‘nobilime intelectuală’ românească din Banat, a fost nu numai soția, iubita și muza lui Lucian, a doua persoană din ființa sa, cum o numea în tinerețe poetul, ci și, într-o mare măsură, creatoarea acestuia, parte integrantă din ființa sa intelectuală. Devotamentul ei depășește ajutorul moral și material din etapele dificile ale tinereții poetului și filosofului, el este completat de o contribuție semnificativă în formarea intelectuală și integrarea socială a lui Lucian, și de o infinită răbdare și toleranță față de slăbiciunile acestuia, incluzând altruism conjugal față de relațiile sale cu alte muze feminine. Renunțând la propria sa carieră și la viața intelectuală independentă, Cornelia a făcut din viață și opera lui Lucian Blaga opera vieții sale.   

Descrierea personalității lui Doti, actrița Dorina Ghibu Stanca, femeia care și-a dedicat complet viața bărbatului de excepție care a iubit-o și pe care l-a iubit, regizorul și scriitorul Radu Stanca, reflectă o implicare personală. Marta Petreu nu numai că a citit și cunoaște în detalii scrierile lui Radu Stanca și corespondența acestuia cu Doti (unilaterală, ca și în cazul corespondenței dintre Lucian și Cornelia Blaga, căci scrisorile ei s-au pierdut), dar a fost legată de eroina eseului său, unul dintre cele mai complete și mai emoționante din carte, prin legături de prietenie și înrudire. Capitolul acesta reprezintă și o rectificare istorică, aducând informații noi și argumentate care clarifică disputele dintre Horia Stancu (fratele lui Radu) și Doti, legate de ultimul an al vieții lui Radu Stanca, de soarta manuscriselor sale și de cei care au contribuit la publicarea postumă a operei poetului și dramaturgului care nu a apucat să-și vadă numele pe coperta nici unei cărți în timpul vieții.

‘Ei par o reîntrupare a cuplului Tristan și Isolda, dar între ei a stat nu regele Marc, ci pur și simplu mașinăria meschină și implacabilă a socialismului românesc, cel plin de reguli, regulamente, satrapi mari și mici care i-au ținut despărțiți lungi perioade de timp, întîi după căsătoria lor, cînd mutarea ei la Sibiu a întîrziat o vreme, apoi invers. Între Radu și Doti n-a stat un rege, ci un regim politic, care le-a scurtat timpul, de la un destin dat cu zgîrcenie, pe care l-au avut de trăit împreună. A fost un cuplu care a avut iubirea de partea lui și socialismul românesc, cu legile și regulamentele lui, împotrivă.‘ (pag.151-152)

Cititorul nu va putea rămâne indiferent la descrierea poveștii de dragoste începute în 1951 dintre Radu Stanca, cel mai tânăr și unul dintre cei mai străluciți membri ai Cercului de la Sibiu și femeia de o răpitoare frumusețe, actriță de mare talent, care ar fi putut deveni una dintre marile stele ale scenei românești, daca destinul nu ar fi întâlnit-o cu Radu. Cei unsprezece ani petrecuți împreună, și în special ultimele 16 luni ale vieții regizorului, atins de o tuberculoză contractată în copilărie, sunt descriși cu dramatismul și exactitatea unui biograf implicat dar riguros. Viața lui Doti va fi marcată de încă o lovitură, pierderea, la șase luni după dispariția lui Radu, a unicului lor fiu. De aici destinul ei ia calea devotamentului absolut pentru cel pe care l-a iubit:

‘Există oameni care pierd tot și rămîn totuși în picioare, nu pentru că ar fi nepăsători ci pentru că îi ține în viață datoria. Așa a fost, dintre cei pe care îi cunosc, Doti. … A trăit într-o severă singurătate și într-o discreție totală în apartamentul ei – același în care a locuit cu Radu Stanca, și în care nimic nu pare a fi fost schimbat din 1962, de la moartea lui, pină în 2019, la moartea ei: încăperile au rămas intacte, rafturile de cărți la locul lor, cu volumele așa cum le-a așezat Radu. Ea și-a transformat premeditat toată atenția și tot talentul de pe teatru pe editarea operei lui Radu, aflată, din cauza regimului socialist, în întregime în manuscris. Cu o răbdare de Penelopă, Doti a dactilografiat și a pus în ordine, adică în volume, toate manuscrisele lui, respectînd de fiecare dată indicațiile pe care i le dăduse Radu. De o modestie înăscută, s-a menținut în umbră și nu a așteptat nici o recunoaștere de pe urma muncii ei – nici măcar menționarea ei că alcătuitoare a volumelor; căci era interesată numai și numai să-i pună lui Radu, care murise fară să-și fi văzut vreodată numele pe-o carte, numele și opera în circulație.‘ (pag.169-170)

Implicarea personală nu lipsește nici din eseul ‘Un testament religios’, care este dedicat operei și moștenirii spirituale a controversatului scriitor care a fost Petru Dumitriu. Împreună cu Ion Vartic, Marta Petreu a primit în grijă de la prietena scriitorului exilat din ultima perioadă a vieții sale manuscrisul cărții ‘Non credo, oro’ care prin grija lor și-a găsit traducător și a văzut lumina tiparului în România, tot la editura Polirom. Marta Petreu consideră această carte ca un testament spiritual, o confirmare a regăsirii unei direcții morale în care valorile sunt ancorate în conștiința religioasa. ‘Non credo, oro’ completează o operă pe care autoarea o consideră dintre cele mai importante din literatura română și est-europeană, al cărei capodoperă ar fi ‘Incognito’, prima carte scrisa de Petru Dumitriu în limba franceză, publicată în 1962, un fel de transcriere în rezumat a unui opus al cărui manuscris rămăsese în România atunci când scriitorul a ales exilul:

‘Incognito este o capodoperă în care Petru Dumitriu, întîi de toate, a descris cu uriașa lui forță de prozator, neagra realitate a regimului comunist din România, pe care l-a diagnosticat fără greș ca totalitarism; în al doilea rînd aici el și-a făcut singur, nesilit de nimeni, procesul pentru colaborarea cu regimul totalitar din România; iar în al treilea rînd, a prezentat, prin personajul Sebastian Ionescu, rezultatul bine articulat, deși provizoriu, la care ajunsese în rezolvarea problemei metafizico-religioase.‘ (pag. 94-95)

 

‘Incognito are o construcție la fel de frumoasă și de complexă precum Maestrul și Margareta …, roman de care îl aproprie tema cristică în vremuri de teroare comunistă. Merita de altfel să medităm la faptul că, în fața terorii socialismului real din Uniunea Sovietica și din România, doi scriitori mari au răspuns prin soluția religioasă: la Bulgakov, soluția lui Isus și a Diavolului care face ordine și pedepsește răul; la Petru Dumitriu soluția unei noi religii, în esență cristică, o religie secretă, a solidarității celor umili și a bunătății revărsate iertător peste lume.‘ (pag.99-100)

Petru Dumitriu este un caz complex, probabil cel mai controversat dintre Domnii care sunt eroii eseurilor Martei Petreu din această carte. După ‘fuga’ sa în Occident, a devenit pentru cei rămași în România un ‘trădător de țară’, a fost scos din manualele școlare și pomenirea numelui său a fost interzisă până în 1990. Emigrația română din Occident, care, observa Marta Petreu, niciodată nu i-a judecat pe intelectualii de dreapta pentru rătăcirile extremiste din tinerețe, nu i-a iertat niciodată scriitorului creația din perioada colaboraționistă. Poate pe bună dreptate, într-un fel, căci Petru Dumitriu nu a fost un scriitor oarecare, ci un mare talent pus în slujba unui sistem aflat în cel mai criminal deceniu al istoriei sale. Există cel puțin dreptul la îndoială, dar merită să fie ascultat și argumentul evoluției intelectuale și spirituale de-a lungul unei biografii care s-a întins vreme de mai mult de jumătate de secol. Eseul Martei Petreu din acest volum poate fi o etapa dintr-o analiză critică, estetică și morală, care este necesara și devine posibilă odată cu distanțarea în timp.

Alte două eseuri din volum sunt dedicate unor personalități literare remarcabile și originale, care au creat în limbile popoarelor co-locuitoare ale Ardealului care este spațiul fizic și spiritual al Martei Petreu. ‘Unde a pierit frumusețea’ analizează ‘Trilogia transilvană’ a lui Miklos Banffy, carte scrisa în limba maghiară în perioada interbelică, și apărută acum câțiva ani și în traducere românească. Trilogia descrie destrămarea unei lumi – cea a nobilimii maghiare din Ardealul Austro-Ungar al deceniului dinaintea primului război mondial. Nici aici Marta Petreu nu este zgârcită cu superlativele, asociind această carte cu capodopere ale ‘literaturii de crepuscul’, alăturând-o, de exemplu, ‘Ghepardului’ lui Lampedusa. Lumea complexă creată de Banffy vibrează pentru autoare nu numai datorită afinităților de spațiu geografic comun, dar și prin comunitatea de destine dintre cele două comunități naționale care și-au revendicat istoric acest teritoriu. Marta Petreu apreciază felul corect în care românii sunt prezentați în trilogie și menționează că nu a găsit în ea nicio urmă de xenofobie. De aici convingerea că ‘Banffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părintești’.

‘Scriind din rană ca dintr-o călimară’ este titlul eseului care ar putea fi titlul unei cărți semnate de Doamna care îi este eroină, Herta Muller. Sunt analizate cele șase romane ale sale și legătura dintre scriitoarea al cărui Premiu Nobel aparține literaturii germane și România care constituie tema, și mai mult decât tema – obsesia, unei mari părți a creației sale. Sunt trecute în revistă subiectele recurente ale cărților dedicate spațiului din care mental, poate, scriitoarea nu a plecat niciodată, căci cei care au trăit în totalitarism sunt condamnați să poarte cu ei trauma oriunde s-ar afla mai târziu în lume. Cărțile Hertei Muller nu numai că dezvăluie mecanismele și metodele represiunii și lumea terorii și a delatorilor pe care a părăsit-o fizic la un moment al biografiei sale, dar și contextul istoric complex, inclusiv sentimentele de culpabilitate moștenită și întrebările grele pe care germanii din România născuți după cel de-al doilea război mondial le-au avut de pus părinților lor. Secolul 20 a fost secolul celor două mari totalitarisme, iar populația germană din România s-a aflat la răscrucea amândorura, și de partea călăilor și de partea victimelor. Personal am putut rezona și cu paginile în care Marta Petreu analizează felul în care scriitoarea emigrantă a fost întâmpinată de noua lume în care ajunsese în anii ’80, inclusiv indiferența și lipsa de înțelegere față de ceea ce se petrecea în România acelor ani și imposibilitatea vindecării sechelelor purtate de exilați.

Volumul despre ‘Domni și Doamne’ este completat de două eseuri literare, fiecare urmat de un interviu cu eroii lor. Romanele lui Ștefan Agopian sunt analizate din perspectiva literaturii de inspirație biblică și a felului în care joaca cu timpul impune cititorului o lectură în mai multe straturi, în care este necesară recompunerea acțiunii și o punere a timpului în ordine. Caracterizat drept manierist, scriitorul propune o suspendare a legilor fizicii, poate și ale narațiunii, imersându-și cititorii într-un ocean de referințe culturale, de miracole și personaje simbol. Acest eseu suferă în opinia mea, spre deosebire de celelalte, de o lipsă de punere în context, care ar fi fost necesara celor care sunt mai puțin familiari cu proza lui Agopian, concepută și finalizată în mare parte înainte de 1990. Întrebarea care lipsește din interviu este tocmai cea despre abandonarea aparent totală de către scriitor a ficțiunii după aceasta dată. Oare face parte Agopian dintre scriitorii care pot scrie numai cu cheie, a căror proză nu are sens decât în condițiile nevoii de a crea straturi și cifruri? Eseul final se ocupă și el de o carte scrisă înainte de 1990, ‘Solenoid’ a lui Mircea Cartarescu. Eroul cărții, după ce ajunge la concluzia că dragostea este singura salvare asista la sfârșitul apocaliptic al unei lumi. Presimțire a momentului de fractură al istoriei care avea să vina? Interviul, destul de banal, apărut în 2015 și preluat aici, nu ne lămurește.

Colecția de eseuri personale a Martei Petreu oferă o lectură interesantă, o aventură intelectuală incitantă, cu câteva piscuri, mai ales acolo unde implicarea personală amplifică prin emoție cercetarea istorică și analiza literară. Câteva dintre subiectele abordate și câțiva dintre Domnii și Doamnele care sunt eroii capitolelor cărții merită să fie abordate în toată complexitatea lor în cărți viitoare. Deocamdată, Marta Petreu ne-a oferit, cu ‘Domni și Doamne’ o colecție de puncte de plecare și mai multe subiecte de reflecție. 

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, Commons.wikimedia.org)

Articole similare

”Școala, prin dascăli dăruiți meseriei, formând copiii de azi, poate salva societatea de mâine” (interviu cu Marius Albert Neguț)

Jovi Ene

Un singur cer deasupra lor, de Ruxandra Cesereanu

Jovi Ene

Înainte ca ”Nașul” să fie Clanul: Le clan des Siciliens (1969)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult