Carti Memorii jurnale Recomandat

A World Apart, de Gustav Herling (II)

herling cover”A World Apart”, de Gustav Herling – Ecografia unei lumi anti-umane

Roy Publishers, New York, 1951
Translated from Polish by Joseph Marek

Prima parte aici.

Ca în toate celelalte mărturii importante (Şalamov, Guinzbourg, Soljeniţîn) despre sistemul de omucidere pus la cale şi adminsitrat de Administraţia Centrală a Lagărelor (GULAG), şi Gustav Herling dezvoltă o adevărată filosofie a suferinţei. Pentru că este imposibil să trăieşti permament, ani după ani, în prezenţa morţii, sub diverse aspecte fără să-ţi pui întrebări fundamentale şi să cauţi răspunsuri. “Inerţia şi apatia grăbeau moartea, în timp ce orice formă de activitate o amâna pentru o perioadă greu de precizat. Un deţinut care se abandona disperării şi gândurilor despre moarte, fără cea mai mică încercare de a le învinge şi care într-un acces de nebunie datorat foametei, turnând în el balastul inutil al apei fierbinţi[1] până la urmă murea noaptea iar zorii scoteau la iveală corpul sau umflat şi monstruos distorsionat, întins pe placă patului.”[2] „Numai în închisoare este uşor să înţelegi că viaţă fără a avea ce aştepta în viitor este fără sens, înecată în disperare. (..) Prizonierul se trezeşte din tranşă, îndreaptă un zâmbet obosit către binefăcătorul sau şi, cu un oftat profund, admite că acum totul îi e clar, că a greşit întreagă lui viaţă dar că din acest moment va fi bine. Operaţia a avut succes, pacientul a renăscut.”

„Viaţă în lagăr este suportabilă numai atunci când toate standardele, toate criteriile de comparaţie aplicabile în libertate au fost complet distruse din minte şi din memoria deţinutului (…) Nimic nu-o produce omului mai multă repulsie şi-l împinge către rebeliune decât imaginea condiţiei umană extrem de degradată care îşi face apariţia dintr-o dată în faţă ochilor.”[3] „Moartea în lagăr, pentru că era o ameninţare constanţa şi lovea pe neaşteptate, părea a sparge legile timpului dobândind o dimensiune metafizică, de nepătruns, care o plasa în afară ritmului existenţei noastre materiale” [4]„Numai oamenii sănătoşi, siguri în vieţile lor, pot fi mişcaţi de un strigat de ajutor venind din gură unui muribund. În barăci, unde toţi deţinuţii erau la fel de vulnerabili, unde toate inimile băteau la fel de greu, un ţipăt agonizant putea doar să ne aducă aminte de boala noastră şi să treacă neobservat.” „Prizonierilor li s-a luat până şi speranţa pentru că niciunul nu poate şti cu certitudine când sentinţa lui va lua sfârşit. Poate să-şi aducă aminte sute de cazuri în care sentinţele au fost comutate cu 10 ani printr-o singură întorsătură de condei a Consiliului Special al NKVD. De aceea foarte puţini deţinuţi mai ţineau cont de trecerea timpului, numărând luni şi zilele. Această tăcere părea a fi o înţelegere tacită pentru a nu provoca providenţă căci dezamăgirea era o lovitură fatală pentru unu deţinut căruia îi lipsea capacitatea de a se apară de loviturile soartei.” „S-a dovedit că atunci când corpul a ajuns la limita lui de rezistenţă, nimeni nu poate aşa cum se credea odată, să se bazeze pe tăria carcaterului sau recunoaşterea constineta a valorilor spirituale, ce de fapt nu există nimic pe care omul să nu-l facă obligat de foame şi durere.”[5]

Wladyslaw Anders
Wladyslaw Anders

Herling dedică un capitol special condiţiilor de viaţă în lagăr după izbucnirea războiului între URSS şi forţele Axei. În primul rând, condiţiile de viaţă pentru deţinuţi şi mai ales pentru cei străini ca să nu mai vorbim despre cei de origine germane, s-au înrăutăţit mult. Sistemul care oricum îi azvârlise în arhipelagul Gulag dorea sa scape de ei! La 29 iunie 1941, autorul a fost scos din brigada care asigura aprovizionarea alimentară al lagărului, fiind trimis într-o nou constituită brigada de muncă în pădure. A avut ocazia să asculte discursul celebru al lui Stalin, la câteva zile bune după atacul german din 22 iunie (în acea zi a vorbit la radio Molotov), deţinuţii fiind strânşi în faţă bărăcii oficiale. Herling remarcă cu satisfacţie tonul ezitant al voii lui Stalin care făcea apel la solidaritate şi patriotismul poparelor sale şi, mai ales, a celui rus. Chiar dacă nici un deţinut nu avea curajul să o pronunţe, toţi se gândeau la un singur lucru: „Vin!” „Mă gândesc cu oroare şi ruşine la o Europa împărţită în două, despărţită de linia Bugului, într-o parte milioane de sclavi sovietici rugându-se să fie eliberaţi de armatele lui Hitler, de cealaltă parte, victimele lagărelor de concentrare germane, aşteptând izbăvirea de la Armata Roşie”[6] Gardienii se gândeau doar cum le va afecta viaţa noua situaţie delicată, având temerea, cât se poate de realistă, a unei reduceri a efectivelor şi a trimiterii pe front. Însă spre uluiala deţinuţilor, nu numai că pază nu a fost subţiată, ci a fost întărită cu un pluton de tineri soldaţi ai NKVD (în acest timp, de la radio, se putea deduce că frontul avansa vertiginos spre est!). E drept, lagărul se află în apropierea Marii Albe şi portului Arhanghelsk.

Dacă pentru marea majoritate a deţinuţilor războiul reprezenta doar un eveniment care se răsfrângea indirect asupra lor, pentru deţinuţii polonezi a apărut că o adevărată şi complet neaşteptată salvare. Despre această condiţie schimbătoare în accepţiunea labilă a sistemului stalinist, Herling scrie ironic: „Înainte de izbucnirea războiului germano-sovietic eram (polonezii din lagăre-n.m) consideraţi drept fascişti anti-nazişti şi, pe deasupra, laşi, pentru că fusesem învinşi atât de rapid de germani. De la începutul războiului (22 iunie 1941) până la sfârşitul lui iulie eram doar fascişti pro-nazişti obişnuiţi şi, poate, nu chiar atât de laşi, având în vedere că ruşii mâncau bătaie rău. În august, când a fost semnat pactul Sikorski-Maiski, am devenit dintr-o dată luptători pentru libertate şi aliaţi”. Acest tratat care a fost semnat şi la presiunea aliaţilor occidentali, o minimă concesie pe care a oferit-o Stalin în schimbul unui ajutor material uriaş, prevedea acordarea amnistiei deţinuţilor polonezi din Gulag. Treptat şi Karagopollag a început să se golească de polonezi care erau eliberaţi, spre mânia celorlalţi prizonieri care-şi dădeau seama că polonezii vor lupta tocmai pentru a menţine URSS şi, implicit, sistemul represiv care-i ucidea, încetul cu încetul.

Armata lui Anders
Armata lui Anders

Herling, aflat la marginea puterilor fizice, atins de scorbut, disperat, pentru că părea a fi uitat de maşinăria birocratică stalinistă alături de alţi şase-şapte polonezi, a recurs la greva foamei, o formă de protest extremă, refuzând şi să iasă la muncă. Colegii de baracă ruşi l-au privit cu scepticism şi, prevăzători, au încetat să mai vorbească cu el, pentru a nu-şi agrava situaţia, făcându-l să se simtă că un lepros. A fost aruncat într-o celulă din izolatotul lagărului Iarcevo unde şi-a continuat greva foamei pentru alte nouă zile. Însă administraţia lagărului, nedorind să se complice, le-a permis greviştilor să semnaleze printr-o telegramă, ambasadorului polonez al Guvernului de la Londra staţionat la Kuibîşev, unde se refugiase administratia de la Moscova în faţă ofensivei germane din 1941, greaua situaţia în care se aflau. După greva foamei, autorul a fost trimis la morgă, folosind acest prilej pentru a continua relatarea sa atât de detaliată a universului concentraţionar sovietic. La morgă nu ajungeau neapărat deţinuţii morţi cum am putea crede, ci cei care urmau să moară căci a fi trimis în acel loc reprezenta aproape o sentinţa definitivă de condamnare la moarte dat fiind faptul că foarte puţini din cei care ajungeau la morgă chiar profitând de faptul că nu mai erau obligaţi să muncească, se înzdrăveneau. Doctorii lagărului îi sortau pe cei din morgă în cei incurabili (atinşi mai ales de scorbut şi pelagră) şi care nu aveau nici o şansă, putând doar să aştepte în linişte sfârşitul inevitabil şi cei doar slăbiţi care puteau fi recuperaţi pentru producţie, primind în acest sens un polonic de supă în plus şi eventual o pastă din legume crude.

Intrând în morgă autorul are sentimentul că intră într-o colonie de leproşi. În decembrie 1941 când Herlig a ajuns acolo, baraca găzduia 150 de oameni şi i s-a părut mai degrabă un refugiu pentru cerşetori şi vagabonzi. „Cel mai şocant era liniştea care domnea în încăpere.” Deţinuţii din lagăr îi dispreţuiau pe muribunzii în a căror ochi se citea doar întrebarea „când va veni sfârşitul?” din morgă pe motivul că le mâncau pâinea fără să facă nimic. „Mai bine ar fi scutiţi de chin.Şi această cruzime inimaginabilă, transformarea omului în fiară faţă de semenii săi, este unul din rezultatele ingineriei sociale comuniste. Muribunii erau terorizaţi şi de un alt aspect decât cel al iminentei morţii: anonimatul ei: „Moartea în lagăr mai presupune o altă teroare: anonimatul ei. Nu aveam nici o idee dacă morţii erau îngropaţi sau dacă moartea deţinuţilor era marcată prin scrierea unui certificat de deces. Certitudinea că nimeni nu va şti vreodată de moartea lor, că nimeni nu va şti unde sunt îngropaţi era chinul psihologic cel mai mare. (…) lagărele de muncă sovietice au furat milioanelor de victime până şi cel mai fundamental privilegiu oferit fiecărui om născut pe acest pământ: dreptul la cunoaşterea morţii sale căci fiecare resimte şi inconştient această dorinţa, de a fi ţinut minte de ceilalţi.”

Cimitirul polonez de la Monte Cassino
Cimitirul polonez de la Monte Cassino

La 19 ianuarie 1942 în sfârşit a primit certificatul de eliberare din lagăr. Un prieten rus, în vârstă, care-şi tăiase piciorul în 1937 pentru a ajunge la spital (!), îi spune la plecare: „Fiul meu, fiul meu, mult succes în continuare. Noi aici toţi suntem terminaţi, în faţă noastră nu se află decât moartea dar tu nu eşti decât un băiat, meriţi să fii liber.” În căutarea locului din imensa Uniune Sovietică unde se forma armata polonezilor eliberaţi (sau Armata lui Andres după numele generalului polonez care a condus-o), Herling a luat trenul din staţia Iarcevo către Vologda având în vedere că Leningradul era încercuit de germani şi finlandezi. În oraşul Vologda remarcă ravagiile pe care le producea războiul asupra unei populaţii şi aşa pauperizată de regimul stalinist (unii chiar aveau curajul sau imprudenţa să şoptească „nu mai vin odată germanii ăia”). În Vologda se odihneau trupele vlăguite, aduse de pe front, având şansă să fure, să viloeze, impenitente. La o coadă la pâine, un soldat care îşi pierduse piciorul în asediul Leningradului, întreabă oamenii dacă poate să nu mai stea la coadă. La care cetăţenii sovietici, înfometaţi au mârâit „da ce te grăbeşti căci doar cu picior oricum nu te mai iau pe front?” Ajungând la Sverdlovsk[7] în Urali îi revine cheful de scris (cu ultimele copeici îşi cumpără un carneţel şi un creion, începând să ţină un jurnal): ”Efectele războiului se pot vedea peste tot. Două milioane de oameni, refugiaţi sau născuţi aici, se înghesuie în oraş. Nimic altceva decât cozi şi feţe triste peste tot.” Aici absolut nimeni nu auzise de o asemenea ciudăţenie precum „armata poloneză”. Unii îi îndemnau să se înroleze direct în Armata Roşie dacă tot aveau chef să se lupte cu naziştii. Din întâmplare se întâlneşte cu un ofiţer polonez care-l îndeamnă să meargă în Celiabinsk unde se formau detaşamente pentru a fi trimise în Kazahstan, unde se organiza o nouă divizie a polonezilor liberi. În februarie 1942. a fost încadrat în regmentul 10 artilierie uşoară iar la 26 martie 1942, Divizia 10 poloneză, formată mai ales din foşti deţinuţi polonezi din Gulag a părăsit repede Kazahstanul, fiind îmbarcată pe două nave pe Marea Caspică, debarcând în Persia la 2 aprilie 1942, părăsind astfel ţara „unde este posibil să încetezi să mai crezi în om şi în sensul luptei pentru a-i îmbunătăţi soarta pe acest pământ”.

Cimitir militar polonez la Teheran
Cimitir militar polonez la Teheran

Herling a luptat în Africa de Nord şi în Italia, la Monte Cassino, unde au fost implicate atât trupe engleze, americane, cât şi cele australiene, ale francezilor şi polonezilor liberi, rămânând după terminarea celui de al Doilea Război Mondial în Occident, logic, evitând să se întoarcă în Polonia până când această nu a mai fost populară (s-a întors acasă abia în 1991). Cartea lui a apărut doar în samizdat-ul polonez, iar Adam Michnik, celebrul disident şi scriitor polonez, citind-o la 15 ani, avea să fie profund mişcat, scriind că după lectura ei: „Toată propagandă comunistă s-a prefăcut în cenuşă. Mi-am dat seama că zi de zi, la şcoală, în ziare şi cărţi, mă minţeau neîncetat.” În anul 1947, Gustav Herling a fondat revista politică şi culturală Kultura, scrisă în limba polonă, apărută iniţial la Roma, iar între 1952-55 a lucrat la Radio Europa Liberă în sediul de la Munchen. În Italia s-a stabilit definitiv la Napoli, căsătorindu-se cu una din fiicele lui Benedetto Croce, scriind şi pentru ziarul italian Tempo Presente. În anul 2000, anul morţii sale, i-a fost decernat titlul de doctor honoris causa al cele mai prestigioase universităţi polone, Universitatea Jagellona din Cracovia. Cartea lui Herling nu este cu nimic mai prejos decât mărturiile clasicilor genului, probabil cel mai mult aducând cu povestirile lui Varlam Şalamov. „Nimic nu reconfortează suferinţele unei inimi ca suferinţa altcuiva şi nimic nu duce la pierderea speranţei precum gândul că numai câţiva aleşi au dreptul să spere.”


[1] Care se distribuia din belşug în fiecare baracă pentru că deţinuţii să-şi facă ceai, vechea obsesie rusească-însă nu există nici ceai şi nici zahăr că să nu mai vorbm de lămâie.

[2] Pag. 144.

[3] Pag. 216.

[4] Pag. 147.

[5] Pag. 131.

[6] Pag. 176.

[7] Fostul şi actualul oraş Ekaterinburg, unde a si fost asasinata familia tarista in 1918.

Articole similare

Scurtă istorie a Greciei, de Richard Clogg

Codrut

Scrisoare către tata, de Franz Kafka

Jovi Ene

Gulagul. O istorie, de Anna Applebaum (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult