Carti Carti de istorie

10 lucruri inedite despre religie și istorie, pe care le-am învățat de la Simon Sebag Montefiore

”Ierusalim. Biografia unui oraș”, de Simon Sebag Montefiore
Editura Trei, București, 2012
Traducere din engleză de Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus
Consultant de specialitate: Adrian Cioroianu

”Dacă această carte are o misiune, sper cu pasiune să îndemne fiecare parte să recunoască și să respecte moștenirea antică a Celorlalți.”

”Ierusalim. Biografia unui oraș” este una dintre cele mai bune cărți de istorie pe care le-am citit vreodată, este extrem de minuțioasă, foarte documentată, descriind atent toată istoria multi-milenară a Ierusalimului și a ținuturilor dimprejur său. Este, cred eu, o lectură obligatorie pentru cei care vor să înțeleagă istoria locurilor, dincolo de partiniri sau antipatii personale. Cum este greu de făcut o recenzie exhaustivă a acestei cărți, am cules din ea doar câteva informații inedite sau care aduc mai multe completări cunoștințelor noastre despre religie și istorie.

1. Biblia sau Cartea Cărților, credință vs istorie

Pentru evrei, textele ebraice sacre povestesc propria istorie, de la facerea lumii până la originea lor și relația cu Dumnezeu. Tradițiile au fost adunate de-a lungul timpului în cele Cinci Cărți ale lui Moise, Pentateuhul, și în prima parte a scripturilor evreiești, Tanahul. Biblia a devenit astfel Cartea Cărților, o bibliotecă mistică alcătuită din texte care se întrepătrund, ale unor autori anonimi, care le-au scris, modificat, editat în momente diferite, în scopuri diferite, și cuprinde tot felul de întâmplări: unele demonstrabile istoric, alte mistice neprobate, versuri de o mare frumusețe lirică și numeroase pasaje misterioase, ininteligibile. Pentru un credincios, Biblia este pur și simplu rodul revelației divine, care promovează relația dintre un popor și Dumnezeul său. Pentru un istoric, este o sursă contradictorie, nesigură, repetitivă, dar valoroasă tocmai pentru că este prima istorie a Ierusalimului.

Simon Montefiore exemplifică și termenul ”repetitivă”: Facerea apare de două ori în Geneza; există două genealogii ale lui Adam, două povestiri despre potop, două cuceriri ale Ierusalimului, două povestiri în care Dumnezeu schimbă numele lui Iacob în Israel; filistinii și arameii apar deja în Geneză, deși ei nu ajunseseră în Canaan; cămilele ca animale de povară apar prea devreme etc. etc. (pag. 39)

2. Despre ”bunul samaritean”

Samaritenii sunt descendenți ai unui amestec de popoare, dar în mare parte evrei, care aveau din antichitate propriul cult semiiudaic, bazat pe un iudaism format înainte de introducerea noilor reguli babiloniene. Sub dominația persană, Samaria a fost condusă de dinastia de guvernatori Sanbalat. După ce au fost izgoniți din Ierusalim, ei și-au înălțat propriul templu pe Muntele Gerizim, iar rivalitatea cu evreii și Ierusalimul a crescut. Ca toate certurile de familie, această vrajbă pornea de la diferențele cele mai mărunte. Samaritenii au devenit cetățeni de mâna a doua, disprețuiți de evreii care îi considerau păgâni, de aici și surprinzătoarea revelație a lui Iisus cu privire la ”bunul samaritean”. În jur de opt sute de samariteni trăiesc încă în Israel; deși a trecut mult timp de când cultul sacrificiilor la evrei a dispărut, samaritenii din secolul 21 continuă să sacrifice mielul de Paște pe Muntele Gerizim. (pag. 73)

3. Controversele nașterii lui Iisus

Există numeroase controverse cu privire la nașterea lui Iisus, și din punct de vedere istoric, și din punct de vedere biblic. Data nu este cunoscută cu siguranță, dar este situată puțin înainte de moartea lui Irod, în anul 4 î.e.n., ceea ce înseamnă că Iisus a murit la vârsta de treizeci și ceva de ani, dacă a fost crucificat în anul 29-30 e.n., sau la 40 dacă a fost crucificat în anul 36 e.n.

Povestea cu recensământul pentru care familia sa a venit în Bethleem nu este confirmată istoric deoarece recensământul lui Quirinius a avut loc după ce Archelau, succesorul lui Irod, a fost detronat în anul 6 e.n., la aproape zece ani după nașterea lui Iisus. Apoi, uciderea pruncilor și fuga în Egipt sunt în mod clar inspirate de povestea Paștelui: una dintre cele Zece Plăgi era Uciderea nou-născuților. La fel, locul nașterii este la fel de misterios: cu toții știm de Betleem, dar conform tradiției musulmane, din care s-au inspirat cruciații, se crede că Iisus a fost născut în capela de sub moscheeea al-Aqsa, Leagănul lui Iisus.

Familia lui Iisus a fost înconjurată de mister: după nașterea sa, Iosif dispare cu totul din Evanghelii. Matei și Luca susțin că Maria a rămas virgină și că Iisus a fost conceput de Dumnezeu (idee pe care o regăsim în teologiile romană și greacă și, de asemenea, sugerată în profețiile lui Isaia despre Emanuel). Dar Matei, Marcu și Ioan îi menționează pe frații lui Iisus: Iacov, Iosif, Iuda și Simon, precum și pe sora lui, Salomeea. Când virginitatea Mariei a devenit dogmă creștină, existența celorlalți copii a devenit un inconvenient. Ioan o menționează pe ”Maria, nevasta lui Cleopa”. Dacă Iosif a murit de tânăr, poate că Maria s-a căsătorit cu acest Cleopa și a născut și alți copii deoarece, după crucificare, Iisus a fost succedat ca lider mai întâi de fratele său Iacov, apoi de ”Simon, fiul lui Cleopa”. (pag. 106-107)

4. Intrarea lui Iisus în Ierusalim

Tradiția spune că Poarta de Aur este poarta prin care a intrat Iisus în Templu; în mistica evreiască, musulmană și creștină, pe această poartă va intra Messia în Ierusalim. Dar Iisus nu avea cum să intre pe aici, din simplul motiv că poarta va fi construită abia peste 600 de ani, iar Poarta Shushan de alături nu era deschisă publicului și numai rareori era folosită de marele preot. O altă legendă creștină spune că Iisus a intrat prin Poarta Frumoasă, aflată pe cealaltă latură, astăzi probabil aproape de Bab al-Silsila (Poarta Lanțului) din vest. Dar Poarta Frumoasă este și locul unde Petru și Ioan au înfăptuit un miracol după moartea lui Iisus. Poate că numele de Poarta de Aur s-a născut dintr-o confuzie legată de adjectivul ”frumoasă”, deoarece cuvintele ”aurită” din limba latină (aurea) și ”frumoasă” din limba greacă (oreia) sunt foarte asemănătoare. (pag. 116)

5. Moartea lui Iisus – dovezi și controverse

Nu se știe cu exactitate când a venit Iisus la Ierusalim. Luca spune că Iisus a început să predice după ce a fost botezat de Ioan Botezătorul, în jurul anului 28 sau 29 e.n., menționând că avea în jur de treizeci de ani, ceea ce înseamnă că moartea a avut loc între anii 29 și 33 e.n. Ioan spune că apostolatul său a durat un an; Matei, Marcu și Luca afirmă că a durat trei ani. Este posibil deci ca Iisus să fi fost omorât la vârsta de 30, 33 sau 36 de ani.

Existența sa istorică este confirmată nu numai de Evanghelii, ci și de Tacitus și Iosif Flavius, care îl menționează și pe Ioan Botezătorul. Cel puțin știm sigur că Iisus a sosit la Ierusalim de Paștele evreiesc, după venirea lui Pilat ca procurator (în anul 26) și înainte de plecarea sa (în 36) în timpul domniei lui Tiberius (care a murit în 37) și a lui Antipa (înainte de 39), și a marelui preot Caiafa (18-36): cel mai probabil între 29 și 33. Personajul Pilat este confirmat atât de Iosif Flavius, cât și de Philon Evreul din Alexandria, dar și de o inscripție descoperită la Cesareea. (pag. 113)

6. Cum s-a stabilit data Paștelui de-a lungul istoriei?

Până la Conciliul de la Niceea, Paștele cădea de Pesah, dat fiind că atunci fusese Iisus crucificat. Acum însă, ura față de evrei l-a determinat pe Constantin să schimbe pentru totdeauna acest lucru. El a hotărât ca Paștele să fie fixat în prima duminică cu lună plină de după sau de echinocțiul de primăvară. Acest sistem a rămas universal pentru creștinism până în anul 1852, când calendarul ortodox și cel catolic au devenit diferite.

De la această dată, Biserica Catolică și Bisericile Protestante iau în considerare echinocțiul real de primăvară, iar bisericile ortodoxe și greco-catolice pornesc calculul de la ziua de 3 aprilie, socotită drept echinocțiu (21 martie pe stil vechi).

7. Papa Urban al II-lea și ”miracolul” Cruciadelor

Cruciadele au pornit de la ideea unui singur om, papa Urban al II-lea care, la 27 noiembrie 1095, la Clermont, a cerut public cucerirea Ierusalimului și eliberarea Bisericii Sfântului Mormânt. El considera că misiunea vieții sale era să restaureze puterea și reputația Bisericii Catolice. Așadar, pornea un război sfânt, care să revigoreze creștinismul și papalitatea, promițând iertarea păcatelor în schimbul lichidării purificatoare a necredincioșilor. Era o absolvire de păcate fără precedent, care a dat naștere unei versiuni creștine a jihadului musulman, inclusiv pentru stârpirea masacrelor pelerinilor și a atrocităților comise de turcomani.

Ce a urmat? Mulțimea a răspuns –  Așa vrea Dumnzeu! – și optzeci de mii de oameni, unii organizați în contigente comandate de importanți nobili, alții în bande furioase conduse de aventurieri și alții în cete de țărani evlavioși conduse de un pustnic oarecare, au devenit cruciați. Când primul val a traversat Europa îndreptându-se spre Constantinopol, aceștia au obligat mii de evrei să se convertească sau i-au masacrat ca răzbunare pentru că l-au ucis pe Hristos. Mai departe, totul a devenit istorie.

8. Zidul Plângerii

După cea de-a doua distrugere a Templului, evreii nu au mai avut un loc concret, simbolic, unde să se roage. A trebuit să aștepte peste 1.000 de ani pentru un loc numai al lor, în timpul domniei sultanului otoman Soliman Magnificul (1520-1566). În acea perioadă, evreii continuau să se roage în jurul zidurilor Muntelui Templului și pe povârnișurile Muntelui Măslinilor, precum și în sinagoga lor principală, Ramban, dar sultanul Soliman prefera ordinea, așa că le-a repartizat evreilor o străduță de aproape trei metri, de-a lungul zidului de susținere al Templului regelui Irod, unde să-și facă rugăciunile. Ceea ce părea destul de logic, dat fiind că se învecina cu vechea sinagogă a Peșterii și cu Cartierul Evreiesc, unde evreii începuseră să se așeze în secolul al XIV-lea, și care a rămas până azi Cartierul Evreiesc. Dar locul era pus în umbră de împrejurimile locuite de magrebieni islamici; cultul evreiesc era atent reglementat; iar după un timp, evreilor li s-a impus să aibă un permis special, pentru a se putea ruga acolo. Curând, evreii l-au numit ha-Kotel, adică Zidul. Străinii l-au numit Zidul Apusean sau al Plângerii; iar de acum încolo, pietrele sale cioplite, gălbui-aurii, au devenit simbolul Ierusalimului și centrul sfințeniei. (pag. 296)

9. Sindromul Ierusalim

Dr. Pesach Lichtenberg, psihiatru la spitalul Herzog din Ierusalim, a precizat că „sindromul Ierusalim este un fenomen în care oamenii care vizitează Ierusalimul sunt atât de copleşiţi de trăirile spirituale încât îi schimbă. Apar anumite fantezii de mântuire care îi îndeamnă să facă o lume mai bună şi cred că au un rol mesianic pe care trebuie să îl îndeplinească. […] Acest lucru se poate întâmpla câteodată şi oamenilor care nu au avut niciun fel de tulburare mintală înainte”. Dr. Yair Bar El, fostul director al spitalului de psihiatrie Kfar Shaul din Ierusalim, a fost primul care a identificat acest sindrom. Simptomele apar de obicei după o zi de locuire în oraş. Acestea încep cu anxietate şi izolare, urmată de o obsesie pentru ritualurile de purificare. Se precizează că aceştia încep să poarte lenjeria patului de la hotel ca imitaţie a veşmintelor antice şi încep să facă profeţii. Încep să ţipe sau să cânte psalmi, cântece religioase sau versete din Biblie. Uneori, cazurile sunt atât de severe încât este nevoie de intervenţia poliţiei. (Sursa: Descoperă.ro)

Ei bine, Simon Sebag Montefiore exemplifică acest sindrom cu cazul lui Nikolai Gogol. El a ajuns la Ierusalim pe 23 februarie 1848, în căutarea unei ușurări spirituale și a inspirației divine. A petrecut o singură noapte acolo, rugându-se în preajma Mormântului Sfânt, pe care l-a găsit dezgustător și vulgar. ”Nici n-am apucat să-mi adun gândurile laolaltă, că s-a terminat.” Ostentația locurilor sfinte și pustietatea dealurilor înconjurătoare l-au copleșit. ”Niciodată n-am fost atât de puțin mulțumit de starea sufletului meu ca la Ierusalim și după aceea”. Întors acasă, a refuzat să vorbească despre Ierusalim, dar a căzut sub puterea unui preot mistic, care l-a convins că operele sale sunt păcătoase. Cuprins de nebuniei, Gogol și-a distrus manuscrisele și s-a lăsat să moară de foame – sau cel puțin să ajungă în comă, căci atunci când sicriul i-a fost deschis în secolul XX, cadavrul i-a fost găsit cu fața în jos.

Nebunia aparte provocată de Ierusalim a fost denumită ”febra de Ierusalim”, dar în anii 1930 a fost recunoscută la Sindromul Ierusalim, ”o decompensare psihotică legată de excitarea religioasă indusă de apropierea de locurile sfinte ale Ierusalimului”. În anul 2000, British Journal a diagnosticat astfel această dezamăgire demențială: ”Sindromul Ierusalim, Subtipul 2: cei care vin aici cu ideea puterilor tămăduitoare ale Ierusalimului – cum s-a întâmplat cu scriitorul Gogol.” (pag. 340)

10. Minciuna reprezentată de ”Protocoalele înțelepților Sionului”

Undeva la începutul secolului 20, unul dintre agenții poliției secrete a țarului, Piotr Racikovski, care era directorul biroului parizian al Orhanei, a comandat întocmirea unui text falsificat, chipurile transcrierea secretă a lucrărilor Congresului Sionist ținut de Herzl la Basel în 1897. Cartea ”Protocoalele înțelepților Sionului” a fost adaptată (și, în mare parte, preluată direct, fără modificare) după o satiră franceză din 1864 îndreptată împotriva împăratului Napoleon al III-lea și după un roman german antisemit scris în 1868 de Hermann Goedsche. Protocoalele constituiau un plan ridicol, deși diabolic, prin care evreii ar fi intenționat să se infiltreze în aparatele administrative, în Biserică și presă, de unde să incite la război și revoluție, pentru a facilita crearea unui imperiu mondial condus de un autocrat după modelul lui David. Publicată în 1903, această carte era menită să ațâțe antisemitismul în Rusia, unde regimul țarist se vedea amenințat de revoluționari evrei.

Când Protocoalele au fost publicate în engleză, cartea a devenit influentă în Marea Britanie și în America (fiind susținută de Henry Ford), până în august 1921, când ziarul londonez Times a expus-o ca fiind un fals. Fusese publicată în germană în 1919, iar Hitler credea că în ea se află adevărul despre evrei, explicând în Mein Kampf că acuzația de fals este ”cea mai sigură dovadă a veridicității sale”. Când a fost publicată în arabă în 1925, patriarhul romano-catolic al Ierusalimului a recomandat-o enoriașilor săi. (pag. 378 și 418)

Ce este mai grav este că lumea crede încă în acest fals, inclusiv în România, unde cartea a fost republicată cu succes imediat după 1989!

Puteți cumpăra cartea: Cartepedia.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Prin blogosfera literara (10 – 16 noiembrie 2014)

Jovi Ene

Un film, doua pareri: Gwoemul (2006)

Jovi Ene

Omar și diavolii, de Dan Ciupureanu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult