• „Publicitatea a patruns atit de mult in viata americanilor, incit, daca intr-o buna dimineata majoritatea lor ar vedea la trezire ca au disparut reclamele, s-ar pomeni intr-o situatie disperata. N-ar mai sti ce tigari sa fumeze, din ce magazin sa cumpere haine de-a gata, cu ce bautura racoritoare sa-si potoleasca setea, Coca-Cola sau Ginger ale…”
• „Daca ar fi lipsita de negri, America ar deveni un pic mai alba, dar de douazeci de ori mai monotona.”
• „Soselele sint unul dintre cele mai remarcabile fenomene ale vietii american. America sta tolanita pe o imensa sosea.”
• „Hollywoodul nauceste intentionat capetele americanilor, dupa un plan anume, ii indobitoceste cu filmele lui.”Zilele acestea a sosit din tipografie traducerea – in premiera in limba romana – a ultimei carti a scriitorilor rusi Ilf si Petrov: America fara etaje.
Publicat la inceputul anului 1937, in zorii Marii Terori staliniste, volumul (traducere din limba rusa si note de Ana-Maria Brezuleanu, cu fotografii de Ilia Ilf) constituie jurnalul calatoriei intreprinse de cei doi scriitori in Statele Unite ale Americii in intervalul noiembrie 1935-ianuarie 1936. O carte care demonstreaza din plin nu numai umorul lor devenit deja celebru, ci si un spirit de observatie iesit din comun, sustinut de o curiozitate nepotolita. In timpul drumului cu masina de-a curmezisul Statelor Unite, de la Atlantic la Pacific si inapoi, Ilf si Petrov, secondati de neobositul si memorabilul Mr. Adams, viziteaza locuri arhicunoscute si orasele uitate de lume, celebritati si proletari, excentrici si insi banali. Observatiile lor, care surprind trasaturile definitorii ale culturii si civilizatiei americane, ramin si astazi la fel de actuale. Pentru cititorul care nu se lasa inselat de stratul de var al ideologiei oficiale, indispensabila in momentul si contextul aparitiei cartii, America fara etaje este o fresca bogata in detalii a doua lumi – a doua universuri – ale caror asemanari si deosebiri, prezentate intr-un joc ingenios de umbre si lumini, contureaza fizionomia intregului secol al XX-lea.
Ilia Ilf (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg) s-a nascut in 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic in 1913, dupa care a lucrat intr-un birou de arhitectura, intr-o uzina aeronautica si intr-o fabrica de munitii. In 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obtinut un post de bibliotecar si a colaborat la diverse ziare si reviste umoristice. A incetat din viata in aprilie 1937, in urma unei tuberculoze contractate, se pare, in timpul calatoriei in Statele Unite ale Americii, calatorie ce constituie subiectul cartii America fara etaje.
Evgheni Petrov (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a nascut la Odessa in 1903. A facut studii clasice, iar in 1920, dupa absolvirea liceului, si-a inceput cariera de jurnalist. Pentru o scurta perioada, inainte de a se stabili la Moscova in 1923, a lucrat la Biroul de investigatii criminale al politiei din Odessa. A inceput sa scrie povestiri la indemnul fratelui sau mai mare, romancierul Valentin Kataev. Dupa moartea lui Ilf, Petrov a incetat sa mai scrie proza, limitindu-se la scenarii de fim si articole. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost reporter de front; a murit intr-un accident de avion in iulie 1942, pe drumul de intoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a inceput in 1925, cind amindoi corespondau la ziarul Gudok (Sirena), o publicatie a feroviarilor la care a colaborat si Mihail Bulgakov. Prima lor carte, Douasprezece scaune (1928), publicata intr-o perioada de relativa liberalizare politica si economica, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai tirziu aparitia continuarii sale, Vitelul de aur, a fost posibila doar in urma interventiei personale a lui Maksim Gorki.
– fragmente din carte –
Negrii:
Negrii au o imaginatie bogata. Le place, de pilda, sa poarte nume de celebritati si uneori se intimpla ca un oarecare Jim Smith – portar, liftier sau argat – sa-si rosteasca numele in intregime: Jim George Washington Abraham Lincoln Grant Nabucodonosor Smith.
— Fireste, asta e un idiot sadea! ar spune un gentleman din Sud, in a carui fantezie sta neclintita, zi si noapte, o singura imagine splendida: milionul de dolari.
In toate filmele si vodevilurile negrii apar ca personaje comice ce personifica slugi prostute, dar blajine.
Negrilor le place natura. Sint contemplativi, ca toate firile artistice. Gentlemanul din Sud are si pentru asta o explicatie proprie. Cica negrii ar fi lenesi si incapabili sa munceasca sistematic. Si iti spune neaparat istoria cu negrul care a doua zi dupa ce a cistigat cinstit cinci dolari nu mai merge la lucru, o ia de brat pe a lui girl de culoare si o duce la plimbare in padure sau pe malul riului. Apoi incheie cu o cugetare profunda ce constituie intr-o oarecare masura temeiul teoretic al exploatarii negrilor:
— Oricit l-ai plati, tot ca un porc va trai. De aceea trebuie sa-l platesti cit mai putin cu putinta.
In fine, negrii sint expansivi. Vai! In acest punct gentlemanul din Sud devine nelinistit. El scoate un revolver, o fringhie si o bucatica de sapun, ba chiar aprinde un foc. Devine brusc incredibil de virtuos si suspicios. Cica negrii ar fi niste criminali obsedati de sex. Pur si simplu ar trebui spinzurati.
Negrii sint plini de curiozitate. La acest punct, gentlemanul din Sud are o mie de explicatii. Este evident ca negrii sint impertinenti si nerusinati. Se baga unde nu le fierbe oala. Isi vira peste tot nasul lor negru.
Totusi gentlemanul din Sud considera ca e iubit de negri. In filmele despre viata mosierilor figureaza neaparat un negru batrin si carunt care-si adora stapinul si e gata sa-si dea viata pentru el.
Ah, ce bine ar fi daca gentlemanul din Sud, spectatorul senin sau adeptii „legii lui Lynch” ar intelege brusc ca pentru a fi umani suta la suta ar trebui sa aiba tocmai aceste trasaturi dispretuite ale negrilor! Ce-ar avea de replicat la asta?
Negrii aproape ca sint privati de posibilitatea de a se dezvolta si progresa. In orase au acces doar la meseriile de portar sau liftier, iar in tinutul lor, in statele din Sud, ei sint slugi fara nici un fel de drepturi, sint redusi la conditia de animale domestice, intr-un cuvint, sint robi.
Si totusi, daca ar fi lipsita de negri, America ar deveni un pic mai alba, dar de douazeci de ori mai monotona.
Sclavii de la Hollywood:
Stateam cu un cineast american intr-o cafenea micuta din Hollywood, aranjata, ca multe altele, intr-un stil à la Bagdad.
Era o seara torida de decembrie si usile de la intrare fusesera larg deschise. Un vint uscat facea sa fosneasca frunzele palmierilor de pe strada.
— Vreti sa stiti, spuse cineastul, de ce fabricam zi si noapte filme a caror ineptie revoltatoare timpeste treptat spectatorul, desi beneficiem de o tehnica uimitoare, avem actori minunati, iar unii dintre regizorii nostri sint cei mai buni din lume? Vreti sa stiti de ce? Cu permisiunea dumneavoastra, am sa va povestesc.
Regizorul comanda un pahar de sherry.
— Amintiti-va cine era personajul negativ in vechea drama cinematografica americana. Aproape intotdeauna acesta era bancher. Un bancher ticalos. Uitati-va insa la miile de filme turnate la Hollywood in ultimii ani si o sa remarcati ca bancherul, ca personaj negativ, a disparut. Ba chiar s-a transformat intr-unul pozitiv. Acum este un afacerist simpatic si cumsecade care da o mina ajutor saracilor si indragostitilor. Explicatia e simpla: bancherii si marii capitalisti au devenit patronii Hollywoodului. Cum ar putea accepta sa apara in filme ca niste nemernici? O sa va spun mai mult. Cinematografia americana este poate singura industrie in care capitalistii au intrat nu doar de dragul cistigului. Nu intimplator facem filme idioate. Ni se ordona sa le facem astfel. Hollywoodul nauceste intentionat capetele americanilor, dupa un plan anume, ii indobitoceste cu filmele lui. In productiile de aici n-o sa fie atinsa nici o problema serioasa de viata. Va garantez. Patronii nostri n-ar permite. Cu trecerea anilor, strategia aceasta a dat roade inspaimintatoare. Spectatorul american de rind a fost complet dezobisnuit sa gindeasca. A ajuns la un nivel incredibil de scazut. Ii este foarte greu sa vada ceva mai consistent, altceva decit filme cu step sau pseudoistorice. Nici nu se deranjeaza sa urmareasca un film inteligent, ci-si va lua fetita de mina si se va duce la cinematograful de-alaturi. Iata de ce productiile europene, care au ceva mai multa substanta decit ale noastre, au la noi incasari jalnice. Va spun niste grozavii, dar asa stau lucrurile. E nevoie de multi ani de truda ca sa-i redai americanului simtul estetic. Si cine o va face? Stapinii Hollywoodului?
Despre sosele
Soselele sint unul dintre cele mai remarcabile fenomene ale vietii americane. Un fenomen al vietii, nu doar al tehnicii. Statele Unite au sute de mii de asa-numite highways, drumuri de inalta clasa, pe care circula curse regulate de autobuz. Gonesc cu o viteza de 60 de mile pe ora, dupa un orar prestabilit, iar calatoria cu ele este de doua ori mai ieftina decit pe calea ferata.
La orice ora din zi sau din noapte, in orice anotimp, pe vremea cea mai urita, autobuzele pentru pasageri strabat in viteza toata America. Cind vezi o masina greoaie si amenintatoare gonind noaptea prin pustiu, iti amintesti fara sa vrei de diligentele de posta ale lui Bret Harte, conduse de vizitii disperati.
Autobuzul merge in viteza pe soseaua pietruita. El rastoarna pietrele mai mari, iar pe cele marunte le trage dupa sine. Nu-si permite sa intirzie. Unde ne aflam? In statul New Mexico. Mai repede, tot mai repede! Tinarul sofer accelereaza. Carlsbad, Lordsburg, Las Cruces! Picotind in scaunele lor, pasagerii parca deslusesc mareata melodie a continentului american in zgomotul si vuietul vintului ce se aude inauntrul autobuzului.
America sta tolanita pe o imensa sosea.
Despre drogherii
Ne-am oprit intr-un orasel si am luat prinzul intr-o „drogherie”.
Aici trebuie sa va explicam ce este un orasel american si ce fel de drogherie e aceea in care poti lua masa. Aceasta istorie s-ar putea numi Spiterul cu picioarele pe pamint sau Taina drogheriei americane.
Cind marii afaceristi americani, in goana dupa profit, si-au indreptat atentia spre afacerea cu farmacii, inainte de orice au cautat sa afle ce fac farmacistii in spatele paravanelor.
Ce piseaza ei acolo in mojarurile lor groase de faianta, incruntindu-si plini de importanta sprincenele? Medicamente? Bine, dar cite medicamente de astea sint pe lume? Cincizeci, o suta, in fine, chiar o suta douazeci! O suta douazeci de medicamente care scad temperatura, stimuleaza organismul ori potolesc durerea. Atunci de ce sa fie preparate cu mijloace rudimentare in farmacii? Ele ar trebui produse pe scara larga in fabrici.
Bolnavului nu i-a fost mai usor cind medicamentele au inceput sa fie preparate in fabrici: ele nu s-au ieftinit. Farmacistii insa si-au pierdut sursa de venit care a fost inhatata de fabricanti.
Ca sa-si sporeasca cistigurile, farmacistii trasi pe sfoara au inceput sa vinda inghetata, bauturi racoritoare, obiecte marunte de galanterie, jucarioare, tigari, vase de bucatarie, intr-un cuvint, au luat-o razna.
Asa ca drogheria americana este acum un bar mare cu tejghea inalta si taburete de pian, care se invirtesc in fata ei. In spatele tejghelei se agita flacai roscati cu berete militare albe puse pe-o ureche si fete cochete, cu parul facut permanent pentru citiva ani de-acum incolo, care seamana cu cite o stea de cinema la ordinea zilei, abia intrata in moda. Cu Kay Francis uneori, alteori cu Greta Garbo, inainte aduceau cu Gloria Swanson. Fetele prepara frisca, dau drumul la jeturi zgomotoase de apa minerala din robinete nichelate, frig gaini si arunca cu clinchet in pahare cuburi de gheata.
Desi farmacia s-a transformat de foarte multa vreme intr-un local cu gustari, proprietarul este obligat totusi sa ramina farmacist, sa aiba cit de cit un bagaj stiintific, neaparat necesar pentru servirea cafelei, a inghetatei, a pestelui prajit si a altor marfuri farmaceutice.
In cel mai indepartat colt al stabilimentului plin de viata se afla un dulapior cu geamuri, plin cu borcanase, cutiute si sticlute. Trebuie sa zabovesti o jumatate de ora in drogherie ca sa observi intr-un final dulapiorul asta. Acolo sint pastrate medicamentele.
Despre reclame:
In casuta electrica a lui Mr. Ripley inteleseseram ce inseamna publicity. O s-o numim „reclama”. Ea nu ne parasea nici o clipa. Ne urmarea pas cu pas.
La un moment dat, timp de cinci minute n-am zarit nici o reclama pe marginea drumului. Eram atit de uluiti, incit unul dintre noi a exclamat:
— Au disparut reclamele! Ia uitati-va: cit vezi cu ochii – cimpuri, copaci si nici o reclama!
Dar a fost aspru pedepsit pentru neincrederea lui in American publicity si forta ei atotstapinitoare. Nici nu pronuntase bine ultimul cuvint, ca la cotitura zburau deja in intimpinarea noastra puzderii de reclame mari si mici.
Nu! America nu poate fi luata prin surprindere!
Publicitatea a patruns atit de mult in viata americanilor, incit, daca intr-o buna dimineata majoritatea lor ar vedea la trezire ca au disparut reclamele, s-ar pomeni intr-o situatie disperata. N-ar mai sti
ce tigari sa fumeze,
din ce magazin sa cumpere haine de-a gata,
cu ce bautura racoritoare sa-si potoleasca setea, Coca-Cola sau Ginger ale,
ce whisky sa bea: White Horse sau Johnnie Walker,
ce benzina sa cumpere: Shell sau Standard Oil,
in ce Dumnezeu sa creada: in cel baptist sau in cel prezbiterian.
Le-ar fi pur si simplu imposibil sa se hotarasca daca merita sa mestece guma sau nu.
Ce film e remarcabil si care e de-a dreptul genial?
Ar fi bine sa se inroleze voluntar in marina?
Clima din California e folositoare sau daunatoare?
Si, in genere, fara reclame s-ar putea intimpla naiba mai stie ce! Viata s-ar complica din cale-afara. La fiecare pas ar trebui sa-si puna mintea la contributie.
Nu, cu reclame este mult mai usor. Americanul nu trebuie sa se gindeasca la nimic. In locul lui gindesc marile companii de publicitate.
Nu mai e nevoie sa-ti bati capul alegind bautura racoritoare:
Drink Coca-Cola! Bea Coca-Cola!
Coca-Cola racoreste gitlejul uscat!
Coca-Cola stimuleaza sistemul nervos! Coca-Cola e de folos organismului si patriei!
Si, in general, celui care va bea Coca-Cola o sa-i mearga mai bine!
Despre Ford
Ford era un batrin slab, destul de banal, un pic adus de spate, cu o fata ridata, inteligenta, cu parul carunt. Purta un costum nou, gri, pantofi negri si o cravata rosie. Ford arata mai tinar decit cei saptezeci si trei de ani ai sai si numai miinile batrine, cafenii si noduroase ii tradau virsta. Se spunea ca uneori dansa la serate.
De la bun inceput am adus vorba de uzinele-pitic.
— Da, spuse Mr. Ford, vad posibilitatea crearii de mici uzine, chiar si de mici otelarii. Insa deocamdata nu renunt la uzinele mari.
Ne povesti ca in viitor vede tara acoperita de uzine mici, cu muncitori eliberati de jugul comerciantilor si al finantistilor.
— Fermierul, continua Ford, face piine, noi facem automobile, dar intre noi sta Wall Street-ul, stau bancile care vor sa-si ia cota-parte din munca noastra fara sa faca nimic.
La aceste cuvinte flutura din miini de parca ar fi gonit un tintar si zise:
— Ei se pricep doar la un singur lucru: sa umble cu smecherii, sa jongleze cu bani.
Ford detesta Wall Street-ul. Intelege prea bine ca e suficient sa-i dea lui Morgan o singura actiune ca pe urma acesta sa puna mina pe toate celelalte. Intreprinderea Ford este singura din State care nu depinde de banci.
In timpul conversatiei Ford si-a agitat picioarele tot timpul. Ba si le proptea in birou, ba isi aseza un picior peste celalalt, sprijinindu-l cu mina, ba si le punea pe amindoua pe parchet si incepea sa se legene. Avea ochii apropiati si sfredelitori, ca ai unui taran. In genere, semana cu un taran rus, ager la minte, inventiv si inzestrat de la natura, care isi rasese brusc barba si imbracase un costum englezesc.
Ford vine la lucru odata cu ceilalti si-si petrece in uzina toata ziua. Pina acum nici o schita de proiect n-a scapat de semnatura lui. Am mai spus ca n-are un cabinet personal. Vorbele lui Cameron despre el fusesera:
— Mr. Ford circula.
Oare de cita forta si vointa e nevoie ca sa „circuli“ atit de usor la saptezeci si trei de ani?
Metoda de lucru a lui Ford a depasit de mult granitele simplei productii de automobile si alte obiecte. Sistemul acesta a influentat in cel mai inalt grad viata lumii. Insa omul care a conceput sistemul n-a crescut odata cu el. A ramas ceea ce a fost: un mecanic. E adevarat, un mecanic genial, dar nu mai mult. Si in timp ce activitatea lui si a altor industriasi a transformat America intr-o tara in care nimeni nu stie ce se va intimpla a doua zi, Ford le spune cu incapatinare celor din jur:
— Problema asta nu ma priveste. Eu am obiectivul meu. Fac automobile.
La despartire, Henry Ford, care se intereseaza de Uniunea Sovietica si nutreste o oarecare simpatie pentru ea, ne intreba:
— Care e acum situatia financiara a tarii dumneavoastra?
Noi tocmai citiseram in ajun, in Pravda, celebrul articol al lui Grinko si de aceea i-am putut oferi cele mai proaspete informatii:
— Foarte bine, spuse minunatul mecanic, zimbind deodata cu zimbetul unui bunicut cu fata plina de zbircituri, sa nu va bagati niciodata in datorii si sa va ajutati unii pe altii.
1 comment