Interviu Recomandat

Interviu Florin Irimia: ”Orice amintire, și mai cu seamă una ce ține de trecutul îndepărtat, este până la urmă o formă de ficțiune”

Misterul mașinuțelor chinezești, volumul de povestiri al lui Florin Irimia apărut la începutul acestui an la Editura Polirom, mi s-a părut o carte foarte personală, cu iz de tristețe, dar și de umor. O altfel de carte a copilăriei generației mele, o colegere de momente pe care le-am trăit, poate, cu toții, la tranziția dintre comunism și libertate. Am fost curios în legătură cu această carte, așa că l-am întrebat pe Florin câteva amănunte despre carte. Iată răspunsurile sale:

-Care este geneza acestei cărți de povestiri? Eu am citit o primă formă a cărții acum aproape un an. Când ai scris însă prima povestire și când ultima?

Primele povestiri au fost scrise prin 2010, înaintea Defektului chiar, printre ele aflându-se și Misterul mașinuțelor chinezești, povestirea care dă titlul volumului și care a apărut în variante ușor diferite prin mai multe locuri, într-un ziar, într-o revistă, și chiar și în volumul colectiv coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, Cartea copilăriilor. Ultima povestire a fost chiar cea care încheie suita, scrisă cu câteva luni înainte de apariția cărții. Însă am revenit asupra tuturor de-a lungul timpului, nici una nu a rămas neschimbată. Dar asta e valabil pentru toate scrierile mele, niciodată nu reușesc să fiu pe deplin mulțumit de varianta „finală”, așa că adeseori revin și fac modificări. Apoi, ca un pensionar din acela înăcrit, recitesc și-mi zic, „parcă era mai bine înainte.” Și iar mă apuc să rescriu. Și tot așa până ce într-o zi am să mă trezesc că am ajuns un pensionar înăcrit și atunci n-are să mai conteze.

-”Misterul mașinuțelor chinezești” mi s-a părut a fi o carte foarte personală. De altfel, o parte din această caracteristică ai recunoscut-o chiar tu în ”Preambul”. De ce ai simțit nevoia de a face acea precizare – reluată și pe coperta a treia – memorialistică vs. ficțiune?

Pentru a nu se înțelege că ar fi vorba eminamente de lucruri care chiar mi s-au întâmplat, de amintiri „reale”, pun ghilimelele pentru că nu știu dacă putem vorbi de realitate nici măcar atunci când ne referim la amintirile noastre, personale. Ce vreau să zic este că, după părerea mea, orice amintire, și mai cu seamă una ce ține de trecutul îndepărtat, este până la urmă o formă de ficțiune, chiar și atunci când am vrea să nu fie. În sensul că întâmplarea sau momentul pe care îl evoci suferă în timp o serie de deformări de care nu suntem conștienți astfel încât până la urmă reconstituirea lui devine mai degrabă o chestiune de născocire decât de rememorare, chiar dacă născocirea pornește, de bună seamă, de la o fărâmiță de adevăr.

-În ce relație ești cu unele dintre personajele din carte, cele inspirate din realitate? Nu te temi să pățești precum Sorin Stoica, cel care, după primul roman, a fost boscorodit de vecinii din satul natal care s-au recunoscut în carte?

Există întotdeauna riscul să superi pe cineva chiar dacă tu nu ai scris cartea cu scopul ăsta. Dar nu mă tem, n-am nici un motiv să mă tem.  

-Ai gândit cumva ordinea în care ai pus textele în volum?

Am fost mai multe variante de aranjare, una în care povestirile se succedau aleatoriu, fără nicio logică temporală, alta în care ele apăreau în ordinea în care le scrisesem inițial, dar până la urmă am preferat-o pe asta. Nu cred totuși că are prea mare importanță acest lucru. Ce are importanță, în schimb, sau cel puțin ce aș vrea eu să aibă importanță e interacțiunea dintre povestiri, pentru că adesea ele comunică între ele, o frază sau o informație care apare într-una este continuată sau se dezvoltă mai târziu într-alta, așa încât de la un moment îți dai seama că oricare ar fi povestirea pe care o citești, ea face parte dintr-un întreg, se revendică de la aceeași sursă care în carte e copilăria.

-O altă senzație adusă de carte, dar și de către romanul anterior, este cea de  tristețe, de amărăciune. Este atât de trist naratorul imaginat de tine sau totul pleacă de la o copilărie și adolescență cu prea puține amintiri plăcute?

Cărțile mele sunt, în general, triste, asta e, dacă vrei, marca lor. De ce sunt triste? Nu știu prea bine. Poate tristețea e my thing, cum se spune, poate mă simt mai în largul meu pe un asemenea fundal sau poate pur și simplu mă inspir din realitate. Până la urmă n-aș zice că trăim într-o lume prea veselă, nu?

-Cu această ocazie, mi-am adus aminte de ”Câteva lucruri despre tine”, despre care îmi declarai în interviul precedent: „Poate că este un roman depresiv din punctul de vedere al cititorului, dar din punctul de vedere al celui care l-a scris este optimist.” Ai aceeași senzație, acum, că ai terminat și s-a publicat această carte de povestiri?

Sigur, mă refeream la optimismul care vine din conștientizarea că ai dus la bun sfârșit un proiect, că ai scris și publicat o nouă carte și că de-acum înainte te poți gândi la următoarea. Din punctul ăsta de vedere cred că fiecare carte terminată este un motiv de bucurie pentru cel/cea care a scris-o, dar și de optimism, pentru că dacă ai scris-o pe asta, înseamnă că vei putea s-o scrii și pe următoarea. Multă vreme, chiar și atunci când se strânseseră ceva povestiri, nu m-am gândit c-am să public cartea asta prea curând, dat fiind ce se spune la noi despre cărțile de povestiri, că nu se vând adică, ceea ce nu cred că e adevărat, de exemplu asta înțeleg că se vinde foarte bine, mai bine decât mă așteptam eu însumi.

-A trecut perioada coșmarurilor? Mai ai coșmaruri demne de a fi puse în pagină?

Mi se întâmplă uneori să mă trezesc noaptea și să nu știu unde mă aflu. Mă ridic precipitat din pat, ridic grilajul de la fereastră și mă uit afară. Și văd blocul din față. Și atunci toată confuzia se disipează. Sunt aici, unde am fost mereu. Nu s-a schimbat nimic, n-am plecat nicăieri, sunt în Iași, România. Și uite așa coșmarul poate începe. 🙂

-Este o carte despre copilărie și adolescență? Este o carte despre felul în care ne maturizăm? Este o carte despre singurătate? Tu cum o consideri?

Eu sunt adeptul lui Roland Barthes despre care e vorba și-n Scriptor, romanul lui Codrin Liviu Cuțitaru, și anume că e mai puțin important, dacă nu de-a dreptul irelevant, cum mă raportez eu, autorul, la ea. Înțelesurile, semnificațiile unei cărți sunt multiple, uneori complementare, alteori nu, dar ele țin eminamente de felul în care se raportează cititorii la ea. Deci, mai degrabă cum o consideri tu?

-S-ar putea ca mulți cititori să considere totuși cartea ca fiind una de memorii. Și apoi ei s-ar întreba: Nu e prea devreme pentru o asemenea carte?

Păi, sigur, ar fi cam devreme, dar cine sunt eu să-i contrazic? Îi contrazic totuși. 🙂

-Mulţumesc.

Cu mare plăcere.

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Amiel și canibalul, de Ciprian Vălcan

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (28 decembrie 2015 – 3 ianuarie 2016)

Jovi Ene

Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult