Am avut luna aceasta inspirația să „fac curat” în toate abonamentele mele de streaming și am decis să-i mai dau o șansă lui HBO Max. Pur noroc dacă mă întrebați pe mine. Am descoperit că au o secțiune foarte interesantă de filme care merită atenția publicului și despre care se vorbește extrem de puțin spre deloc.
1. „8” (2025)
Primul în top este filmul „8” al regizorului Julio Medem cu Javier Rey și Ana Rujas în rolurile centrale. O ciudățenie de film în care se împletește drama istorică și tragicomedia. Octavio și Adela se nasc în aceeași zi, într-un moment crucial, fără precedent: în Spania cade monarhia și este proclamată Republica, un pas care se dă greu populației de rând, dar important pentru întreaga țară. Nașterile lor sunt în oglindă parcă: durute, periculoase, la limită. Apoi în viețile lor vine Moartea. Aceasta are fața cruntă a durerii și o tăcere asurzitoare. Cei doi nu se știu, dar destinele lor sunt tot mai împletite și se vor împleti din ce în ce mai puternic. Deși profund teatralizat, filmul mi s-a părut extrem de sincer și profund uman. Aici personajele sunt cu bune și rele. Infidele sau credincioase, nerăbdătoare sau tăcute, figurile lor se înscriu într-un joc de-a șoarecele și pisica.
Link vizionare HBO Max.
2. The Nest (2020)
Al doilea film care m-a prins fără să-mi dea timp de acomodare este „Nest”, în regia lui Sean Durkin, un cineast care pare să aibă o fascinație constantă pentru fisurile invizibile din interiorul familiilor. În centru sunt Rory și Allison, interpretați de Jude Law și Carrie Coon, un cuplu care decide să se mute din America într-o Anglie a anilor ’80, într-o vilă impunătoare, aproape ostentativă.
Rory este tipul de bărbat care vinde visuri, inclusiv pe ale lui. Ambițios, seducător și ușor manipulator, el pare convins că succesul e la un pas distanță, chiar dacă realitatea îi scapă printre degete. Allison, în schimb, este ancora tăcută a familiei. O femeie care își sacrifică stabilitatea pentru promisiunile unui viitor mai bun, dar care începe să simtă, aproape visceral, că acel viitor nu mai vine. Relația lor nu explodează spectaculos, ci se fisurează lent, în priviri evitante, în tăceri apăsătoare, în gesturi mici care spun mai mult decât orice ceartă. Casa, acel „cuib” devine un spațiu rece, prea mare pentru oamenii care îl locuiesc, o metaforă aproape clasică a golului emoțional. Regizorul filmează cu răbdare, fără să forțeze dramatismul, lăsând personajele să se dezvăluie în propriul lor ritm.
Link vizionare HBO Max.
3. El maestro que prometió el mar (2023)
Pe locul trei vine „Profesorul care a promis marea”, regizat de Patricia Font, un film care ascunde o forță emoțională remarcabilă. Inspirat din povestea reală a profesorului Antoni Benaiges, filmul îl urmărește pe acest tânăr idealist (interpretat de Enric Auquer) care ajunge într-un sat izolat din Spania anilor ’30. Este perioada premergătoare Războiul Civil Spaniol, iar tensiunea politică se simte în fiecare cadru, chiar și atunci când nu este explicită.
Antoni nu este profesorul clasic, rigid, ci unul care crede sincer că educația trebuie să elibereze, nu să constrângă. Metodele lui sunt neobișnuite pentru comunitatea conservatoare în care ajunge: îi încurajează pe copii să scrie liber, să gândească, să viseze. Promisiunea de a le arăta marea devine un simbol al acestei libertăți, un orizont pe care niciunul dintre copii nu și-l poate imagina cu adevărat. Printre elevi, se conturează figuri memorabile, copii care cresc sub ochii noștri, fiecare purtând propria doză de teamă și speranță. În paralel, filmul introduce și o linie narativă contemporană, în care o tânără încearcă să recupereze memoria acestui profesor uitat, adăugând o dimensiune suplimentară despre felul în care istoria personală și cea colectivă se întrepătrund. Regizoarea construiește totul cu o delicatețe aproape pedagogică, fără excese sentimentale, dar cu o emoție constantă.
Link vizionare HBO Max.
Privind înapoi la aceste trei filme de la experimentul tragicomic al lui Medem la realismul tensionat al lui Durkin și până la umanismul cald al Patriciei Font, te prinzi că HBO Max ascunde un tip de cinema pe care nu-l mai vezi atât de des în zona mainstream. O cinematografie care nu se grăbește, care nu simplifică și care te invită să gândești, un exercițiu deloc ușor, dar tare benefic.
