Editorial

Top 3 cărți despre comunism în România. Memoria și cuvintele, forma de evadare perfectă

Este nevoie să precizez de la început că nu am ales cărți de istorie. Nu aspectul acesta aș vrea să îl accentuez, ci elemente esențiale din câteva volume care combină amintirile, ca să se știe cum se trăia pe timpul comunismului, efectele dictaturii asupra vieților celor care trăiau în România, tortura fizică și psihică la care au fost expuși o parte dintre cei care nu au vrut să colaboreze, nu au fost de acord cu măsurile propuse și implementate de sistem și au încercat să se opună, sau mărturiile celor care au fost victime colaterale. Câteva priviri diferite ca formă, căci în esență nu sunt deloc atât de diferite. Excepție fac cei care au fost închiși, în aceste cazuri vorbim despre cărți dure, negre, despre abuz la cote greu de imaginat. Acolo cărțile redau peste ani priviri din afara sinelui, ca într-o experiență de moarte clinică.

1. „Evadarea tăcută”, de Lena Constante

Editura Humanitas, București, 2013

E dureros să citești 320 de pagini despre zilele (3.000 în total) pe care Lena Constante le-a petrecut în închisorile din România. Artistă plastică și folcloristă, a fost condamnată la 12 ani de detenție în falsul proces montat împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu și al apropiaților săi de autoritățile staliniste, în 1948. Alături de ea au mai fost condamnați și soțul său, evreul Harry Brauner, un reputat folclorist și etnomuzicolog român, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner. La ani mulți de la eliberare, fără vreun plan prealabil, fără a se simți vreo clipă scriitoare și fără a avea certitudinea publicării, deschide un caiet și începe să scrie.

”Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta – 5 ani. Deci, am executat până azi 5 ani de închisoare. Singură. Într-o celulă de 5 m2 1.827 de zile. Singură 43.848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157.852.800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220.838.400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde.”

Lena Constante semnează acuzațiile de spionaj și de crimă de înaltă trădare. Toate torturile fizice s-au dovedit suportabile față de amenințarea celulei secrete cu șobolani. Din acel moment al abandonului oricărei rezistențe, se disociază de trupul strâns între pereții celulei și caută metoda unei evadări. Aici cifrele n-o mai ajută, așa că recurge la cuvinte. Realitatea i se mută în minte, în vreme ce trupul îi este mutat periodic dintr-o pușcărie în alta.

Folosindu-se de imaginație și de cuvinte, Lena Constante și-a țesut cu migală un timp al ei, unic, o altă identitate plasată într-o cu totul altă lume, unde regimul era anihilat, la pachet cu tortura prin însingurare. Însoțită de un alai de păpuși istețe și vii, ca niște copii scăpați la joacă din strânsoarea celor mari, prizoniera a făcut ce a vrut ea cu timpul: l-a comprimat, l-a suspendat. Și doar evadând astfel, a rezistat.

“Vreau să vorbesc de starea de detenție, ca atare. Cu perfecta cunoaștere a faptelor. Viața de toate zilele într-o celulă.”, mărturisește. Memoriile le scrie în anii ’80 și le publică direct în limba franceză la începutul anilor ’90, varianta în română fiind o formă rescrisă.

Despre asta este, pe scurt, jurnalul – despre lungile zile în care e obligată să meargă câte 18 ore din 24, într-o celulă cât o cămară; despre interminabilele nopți cu coșmaruri. Există și o continuare, al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă, publicat tot la editura Humanitas.

Inițial, autoarea nici măcar nu a intenționat să scrie despre această etapă a existenței sale carcerale, considerând că este un subiect banal și lipsit de interes, cunoscut la acea vreme de mai toți românii. Harry a murit în ‘88, iar Lena a trăit mult, până în 2005. A apucat să vadă miracolul din ’89, apoi publicarea cărții scrise direct în franceză și primirea unui premiu important în 1992. Cine să se mai bucure însă de amintirea unei evadări tăcute, petrecută în ascuns, undeva în ungherele minții? Fiind în asentimentul autoarei, sper că totuși va mai exista cineva la care textele acestea să ajungă.

2. „Patria mea e un sâmbure de măr”, de Herta Müller

Editura Humanitas, București, 2016
Traducere: Alexandru Al. Șahighian

Herta Müller s-a simțit o scriitoare exilată toată viața. În 1987 a plecat definitiv din România, pe atunci avea cincizeci și șase de ani și era deja o scriitoare cunoscută. Volumul de debut, Ținuturile Joase, apare în 1982, însă pentru că fusese trecută prin cenzură, a ajuns radical modificată pe rafturi. Apoi scrierile sale au fost interzise în România de către Securitate. În 2009, Herta Müller, ale cărei scrieri prezintă în mod poetic viața sub dictatura comunistă în România, primește Premiul Nobel pentru Literatură.

Patria mea e un sâmbure de măr reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013–ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea.

Dialogul reface drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel, un volum autobiografic, în care dincolo de paginile valoroase despre cum s-a trăit în acele vremuri, autoarea inserează considerații importante despre scris. Surprinde capacitatea excepțională de a-și aminti detalii, de a alătura pasaje de o frumusețe literară veritabilă cu pasaje despre groaza, tortura și depersonalizarea pe care dictatura le producea și instaura.

”Într-o dictatură, două treimi din viață sunt imposibile, și asta n-o poți schimba, nici nu depinde de tine. Și cea de-a treia treime, privată, e invadată de persecuție, Intimitatea caută să se salveze, însă relațiile cu ceilalți sunt subminate de mizeria politică. Prietenia ajunge costisitoare și anevoioasă, iubirea e în picaj. Nervii o iau razna, cât de adeseori am trăit-o cu toții.”

Și aici găsim încercarea de a crea un mecanism de supraviețuire, o cale pentru rezistența individuală, care a fost reușită, din fericire. Mai puțin un dialog clasic jurnalistic, volumul are multiple valențe literare, prezente fie în pasajele care descriu experiența cu torționarii, fie pe cea din fabrică, unde șicanele Securității deveneau insuportabile, fie amintiri mai mult sau mai puțin plăcute din copilărie. Deși pasajele tragice sunt în număr mare, în care frica se insinuează aproape la fiecare capitol, este o carte pe care nu am putut să o las din mână. Textul are o dinamică internă surprinzătoare și o fluență greu de găsit în cazul volumelor care au la bază dialogul.

”Dozarea și potențialul distructiv erau calculate precis. Securitatea era o uriașă centrală a fricii, cu specialiști ai fricii școliți psihologic, dispunând de metodele fricii. cu planuri pe termen scurt și lung, la fel ca economia. dar, spre deosebire de economie, planurile acestea erau îndeplinite.”

3. „La început a fost sfârșitul”, de Adriana Georgescu

Editura Humanitas, 1992, 2019

Adriana Georgescu, șefă a cabinetului generalului Rădescu, este arestată în 1945, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, prin intermediul unei manevre politice orchestrate de Alexandru Nicolski. Acesta avansase rapid în aparatul comunist odată cu ocuparea sovietică a României, după ce inițial fusese întemnițat ca spion la închisoarea Aiud. Adriana Georgescu și-a scris memoriile în Franța (ca și Lena Constante), după ce a reușit să fugă din țară în 1948.

”Nu există roluri inversate, o dictatură e înlocuită cu alta.”

Adriana Georgescu a fost arestată implicarea în organizaţia T (a tinerilor liberali), pe care noua conducere comunistă a catalogat-o drept teroristă. După anchete şi torturi la Securitate şi un simulacru de proces (primul dintre numeroasele procese politice orchestrate de regimul comunist), a fost condamnată la patru ani de închisoare corecţională, iar în aprilie 1947 a fost graţiată de regele Mihai. În august 1947 este din nou închisă, reușește să scape cu ajutorul colegilor  din organizaţie.

Volumul este scris sub forma unor note de jurnal, în care regăsim nu numai întâmplări, date despre persoanele (cine erau, ce funcție ocupau etc) cu care a intrat în contact sau jucători importanți pe scena politică, detalii despre publicații, redacții, ci și reflecții, note valoroase despre ce se întâmpla efectiv în țară în momentul respectiv. Stilul este tăios, direct, cu fraze scurte, uneori sacadate, și prezintă simplu și clar, fără artificii stilistice, fiecare eveniment în parte.

La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti consituie prima mărturie a experienţei carcerale dintr-o ţară aflată dincolo de Cortina de Fier. A apărut mai întâi la Paris, în traducerea Monicăi Lovinescu, care a semnat-o cu pseudonimul Claude Pascal: Au commencement était la fin: La dictature rouge à Bucarest, Editions Hachette, 1951.

”Sunt liberă, încerc să pronunț de mai multe ori cuvântul libertate, să-mi amintesc o frază despre libertate, să gândesc această libertate. Nu reușesc. Nu găsesc în mine aproape nimic, numai această frică de orașul care mă așteaptă afară, de acest oraș și de această viață cu care nu mai sunt obișnuită.”

În perioada următoare voi încerca să continui în alte câteva materiale recomandările de lectură pentru cei care vor să citească, să afle cum s-a trăit în acele vremuri, din diferite perspective. Am destul de multe volume pe listă, așa că de fiecare dată am să mai las câteva titluri la final de articol.

”M‑am născut în plin comunism și nu știam că era dictatură. Secretele și temerile făceau parte din noi, mâncam pâine cu ceva și continuam să fluturăm steguleţe și să cântăm imnuri partidului. Nu e intenţia mea să schimb opinii sau să justific idei. Doar povestesc cum a fost comunismul meu! Să se știe!” – Liliana Nechita, Pâine cu ceva, Editura Humanitas, 2022

Încerc cu greu să îmi aduc aminte cum eram eu pe vremea aceea, nu ce făceam și ce ziceam, ci cum eram eu. De un lucru sunt sigur: că după anchetarea mea de Securitate m-am schimbat foarte mult. Înainte predominantă era bucuria de trăi, bucurie la care îi chemam și pe alții să participe. După am început să trăiesc totul încordat, știind că gesturile și cuvintele mele pot fi oricând înregistrate și interpretate.” – Alex Ștefănescu, Eu și comunismul, Editura Curtea Veche Publishing, 2020.

Articole similare

Umbrele lui H.G. Wells (I)

Codrut

Indicativ prezent: ”Pluto în scorpion”, de Dan Sociu

Carmen Florea

Teatru: Operele complet prescurtate ale lui William Shakespeare

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult