Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din cartea „Comoara lui Harap-Alb”, de Mihai Mănescu, ce va apărea în curând la Editura Humanitas Junior, cu ilustrații de Bianca Bratu.
Despre carte:
După succesul cărţii și filmului Copacul dorinţelor: Amintiri din copilărie, Mihai Mănescu revine cu un nou roman, care urmează să fie adaptat pentru marele ecran în regia lui Igor Cobileanski.
Ce-ar fi dacă un erou de poveste ar fi trecut graniţa dintre ficţiune și realitate, și ar fi ajuns aici, printre noi? Dacă l-ar fi nins anii și, dintr-un tânăr viteaz, ar fi ajuns un bătrân însingurat, aflat în căutarea unei comori care poate schimba lumea?
Răspunsul la aceste întrebări îl vor afla Sebastian și prietenii lui, care găsesc o scrisoare misterioasă semnată H.A. și fac cunoștinţă cu expeditorul ei, un bătrân care le povestește despre fântâna celor o mie de smaralde și-i ia cu sine în căutarea ei.
Începe astfel o aventură ca-n filme, care îi poartă pe cei șase din centrul împodobit cu luminiţe al Capitalei până la marginea orașului, iar de-acolo mai departe, tot mai departe, până la graniţa lumii cunoscute, unde realitatea se întâlnește cu povestea.
Nu lipsesc urmăririle, secretele de familie, personajele (aproape) negative, care le taie calea eroilor noștri, piedicile, peste care trebuie să treacă pentru a căpăta încredere în sine, personajele pozitive, care-i ajută când sunt la răscruce de drumuri, și râsul în hohote, care întărește legăturile dintre prieteni și face călătoria – sau vânătoarea de comori – și mai plăcută.
Fragment în avanpremieră:
„Trebuia să‑mi fac temele. Aveam mult de recuperat la matematică, la fizică, la română. N‑aveam niciun chef. Gândul îmi fugea la posibilitatea ca mama să fi fost implicată într‑o poveste bizară, cu o comoară. Totul mi se părea cât se poate de ciudat, trebuia să aflu mai multe. Am introdus în telefon adresa de pe spatele plicului – nu era prea departe de școală. Eram hotărât să investighez.
Noaptea a trecut greu și nu prea am dormit. În mintea mea era o încâlceală de amintiri cu mama și de scenarii legate de misteriosul sau misterioasa H.A. A doua zi, m‑a dus tata la școală. Nu i‑am zis nimic despre vizita la fostul apartament sau despre scrisoare. M‑am comportat cât mai normal, ca să nu dau de bănuit. Ultimele două ore aveam sportul și geografia, iar profii nu aveau obiceiul să pună absenţe. M‑am gândit că e momentul perfect s‑o șterg de la școală și să mă duc pe strada Timpului numărul 77 ca să văd cu ochii mei ce‑i acolo.
Cum încă nu eram refăcut fizic și era posibil să am nevoie de ajutor, m‑am hotărât să‑i arăt scrisoarea lui Horia.
— Ești nebun? O comoară? Fugi de‑aici! a spus el după ce‑a citit‑o. Ești sigur că nu‑i un prank?
— Dacă mi‑ar fi fost adresată mie, poate că m‑aș fi gândit la asta. Dar e pentru mama.
— Poate o fi de la un pacient dus cu pluta, mai știi? a spus Horia nesigur.
— Vrei să aflăm? l‑am întrebat direct.
— Nu. De ce‑aș vrea una ca asta?
— Mă gândeam că poate vrei să‑l însoţești pe cel mai bun prieten al tău, să nu‑l lași singur în caz că păţește ceva, i‑am răspuns.
— Știu și eu ce să zic…? a ezitat el.
— Uite, nu‑i departe. Facem un sfert de oră până acolo, i‑am spus, arătându‑i adresa pe Google Maps. Plecăm imediat după mate și avem două ore la dispoziţie ca să vedem ce și cum.
— Hai, măi Seb, nici nu te‑ai întors bine la școală, că vrei să chiulești? O să ne pună absent din cauza ta.
I‑am zâmbit larg:
— Ce mai contează două absenţe, când e vorba de o comoară?
— Comoară, sigur că da. Și porcii beau energizant și prind aripi! a bombănit Horia.
Dar nu prea avea de ales, așa că, după cele două ore de matematică, am plecat împreună spre adresa din scrisoare. Strada Timpului șerpuia prin centrul Bucureștiului și era îngustă și lungă, așa că am mers câteva minute bune până când am ajuns la numărul 77. În faţa noastră s‑a ivit o casă impunătoare, dar veche și părăginită. Cândva fusese gălbuie, însă acum avea o culoare ștearsă, pământie. Tencuiala era crăpată și deasupra ferestrei largi de la primul etaj se zărea cărămida. Casa era înaltă, cu un etaj și mansardă, și avea o curte mică în faţă și pe una din laturi. Gardul de fier forjat care o înconjura era ruginit și cu vopseaua crăpată. Pe cutia poștală, cu ușiţa atârnând într‑o rână, se distingea numărul 77.
— Dar oare stă cineva aici? a întrebat Horia, plimbându‑și privirile peste zidurile părăginite.
— Așa scrie pe spatele plicului la expeditor: strada Timpului numărul 77, am răspuns.
— O fi scris‑o o fantomă, s‑a amuzat Horia. 8
M‑am apropiat de poartă. De una dintre vergelele de fier era atârnată o somaţie de la Primărie:
Conform Hotărârii Consiliului Local al Primăriei Municipiului București, nr. 365/2024, proprietarul imobilului are obligaţia ca în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei să întreprindă măsurile necesare cu privire la repararea și renovarea imobilului.
Am apăsat clanţa împins de curiozitate: poarta era descuiată. S‑a deschis cu un scârţâit puternic.
— Seb, ce faci? a întrebat Horia, agitat.
— Cum adică? Intrăm! i‑am răspuns eu.
— Ești nebun? Sună la sonerie!
— Nu văd nicio sonerie.
— Și intri așa, pur și simplu? Dacă are câini și sar pe noi?
— La cum arată dărăpănătura asta, mare minune dacă e locuită, i‑am spus, intrând în curte.
— Stai… a încercat Horia să mă oprească.
În zadar. Am urcat cele câteva trepte de la intrare și m‑am apropiat de ușă: era de lemn masiv, scorojită și cam șubredă, dar avea un ancadrament frumos, de piatră, cu motive tradiţionale românești, ieșite în relief. Păcat că proprietarul n‑avusese grijă de casă. Restaurată și îngrijită, putea fi o bijuterie.
M‑am uitat după o sonerie, dar nici vorbă de așa ceva, apoi m‑am uitat la Horia, care nici nu îndrăznea să se apropie.
Am început să bat cu putere în ușă.
— Bună ziua! E cineva acasă? am strigat eu.
Horia a tresărit și m‑a privit cu spaimă și neîncredere.
Niciun răspuns. Am continuat să bat.
— Alooo? Bună ziua? E cineva?
Din nou, niciun răspuns.
— Bun. Ne‑am lămurit. Hai să mergem, a spus Horia, ușurat că n‑a deschis nimeni.
Nu i‑am dat atenţie, mi‑am luat inima‑n dinţi și am apăsat clanţa. Ușa s‑a deschis. M‑am întors spre Horia și i‑am zâmbit cu gura până la urechi.
— Ești nebun? Dacă o să cheme poliţia? s‑a speriat el.
— Cine? Fantomele? Fricosule! l‑am tachinat eu.
Am împins ușa – balamalele vechi au scos un vaiet ascuţit – și am pășit înăuntru. Chiar dacă afară era încă lumină, casa era cufundată în penumbră. Se vedea totuși că holul spaţios de la intrare fusese elegant cândva. Mobilierul vechi, de lemn închis la culoare, era ros și neîngrijit. Greu de crezut că putea locui cineva acolo! Totuși, nu părea nici o casă abandonată, de care vezi în filmele horror. Era îngrozitor de frig înăuntru, chiar mai rece decât afară, așa că mi‑am tras fermoarul de la geacă. Horia a intrat după mine, pășind cu teamă. Și‑a dat jos ochelarii aburiţi, i‑a șters cu un colţ de tricou, apoi a privit în jur circumspect.
În faţa noastră, o scară de lemn ducea la etaj. Pereţii erau acoperiţi de un tapet scorojit, și în colţurile tavanului se vedea igrasia. Mirosea a umezeală amestecată cu un iz de lucruri vechi, ca mirosul din podul prăfuit al bunicilor de la ţară. Pe pereţi, din loc în loc, erau tablouri. M‑am apropiat de unul dintre ele și am aprins lanterna de la telefon ca să‑l văd mai bine: era o scenă ca dintr‑un basm, cu un tânăr cavaler cu păr blond și ochi albaștri, care se lupta cu un balaur. În alt tablou era un castel care semăna cu cel de la Disneyland, iar în faţa lui se vedea o pădure întunecată și un cavaler pe un cal alb pierzându‑se printre copaci.
— Tu vezi tablourile astea? l‑am întrebat pe Horia.
— Seb… a spus el din spatele meu.
— Ce frumoase, zici că‑s din cărţile de povești…
— Seb… a repetat Horia.
— …pe care le citeam când eram mic.
Tăcere.
— Horia?
M‑am întors, și în faţa ochilor mei uluiţi a sclipit vârful ascuţit al unei săbii.“
***
Despre autor:
Mihai Mănescu este scenarist, scriitor și specialist în comunicare. A absolvit UNATC în 2007 și a obţinut doctoratul în cinematografie și media în 2011. Predă scenaristică la Universitarea Hyperion de peste 10 ani, cursurile sale fiind influenţate de principiile călătoriei eroului, create de renumitul profesor de mitologie Joseph Campbell (a cărui carte fundamentală, Eroul cu o mie de chipuri, a și tradus-o în 2013). A debutat în literatura pentru copii în 2022 cu romanul Copacul dorinţelor: Amintiri din copilărie (Humanitas Junior), născut din scenariul filmului omonim. În 2023 a publicat, tot la Humanitas Junior, cartea Povești despre speranţă. Cu o experienţă de peste 10 ani în industria ONG, acolo unde a fost manager de comunicare pentru una dintre cele mai mari fundaţii medicale din România, Mihai a pus bazele Asociaţiei Susţin.org în 2022, derulând mai multe proiecte de succes în zona de CSR, recompensate inclusiv cu premii Effie. În prezent, el activează în domeniul educaţiei, fiind manager de comunicare al singurei platforme de testare standardizată din România, și a creat site-ul Minipovesti.ro, un HUB de literaţie cu povești gratuite și resurse pentru profesori.
