Editorial

Focus Enescu 2019: Despre artă şi popularitate

Recital Joyce DiDonato (mezzosoprană), David Zobel (pian) – luni, 2 septembrie 2019, ora 17:00
Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia XXIV, 2019
Seria „Recitaluri şi concerte camerale” – Ateneul Român

Se pare că ediţia din acest an a Festivalului Internaţional „George Enescu” face publicului cadou după cadou şi numa din cele nepreţuite şi de neuitat. Căci după miraculoasa întâlnire cu Diana Damrau de acum două zile, a venit rândul unui nou dar – un fulminant şi fantastic recital al mezzosopranei de coloratură Joyce DiDonato, acompaniată de pianistul David Zobel, un obişnuit al lumii operei şi un vechi colaborator al artistei americance.

Joyce DiDonato este un alt exemplu al divei contemporane, oarecum diferită de nume precum Angela Gheorghiu, Anna Netrebko sau Diana Damrau. Popularitatea artistei din Kansas vine nu doar din talentul şi faima pe care le are, dar şi din faptul că este un om extrem de deschis, de plăcut, cu umor şi mult temperament – aspecte care pot fi admirate şi pe scenă în fiecare rol pe care-l aduce în atenţia publicului, dar mai ales în recitaluri de genul celui susţinut la Ateneul Român, unde a dialogat cu publicul într-un fel pe care nu l-am mai întâlnit la alţi artişti de talia ei. Spectacolul (căci spectacol se poate numi ceea ce s-a petrecut pe frumoasa scenă din centrul Bucureştiului) a fost presărat cu momente fermecătoare şi pline de căldură autentică, alături de momentele muzicale intense, de mare virtuozitate, tehnice şi, pe alocuri, pline de dramatism.

Spre deosebire de recitalul Dianei Damrau, cel susţinut de Joyce DiDonato a fost caracterizat, în principal, de forţă, de o furtună vocală, aşa cum poate fi denumit talentul unic pe care îl are mezzosoprana. Chiar dacă pe alocuri, interpretarea ei a fost subliniată de un patetism poate puţin exagerat (care ţine, bineînţeles, şi de bucăţile muzicale abordate, cum ar fi „Arianna a Naxos” de Haydn sau aria lui Nelly din „Adelson e Salvini” de Bellini, două fragmente pline de dramatism), totuşi impresia generală pe care a lăsat-o cântăreaţa americancă a fost una de tonus efervescent, de voie bună şi lipsă de afectare. S-a putut observa pe parcursul întregului recital o chimie extraordinară între ea şi David Zobel, acompaniatorul şi partenerul ei de recital. Prin simple priviri, fiecare a ştiut să-i indice măsura celuilalt şi să se înţeleagă în privinţa tempourilor, a intensităţilor sonore şi a altor detalii ce pot scăpa publicului.

Programul serii de 3 septembrie a fost caracterizat de amploare vocală, de pasiune, de nerv, de tensiune, dramatism, dar şi de lirism şi melancolie sau chiar umor. Încă de la intrarea în scenă, Joyce DiDonato a fost întâmpinată de unul din cele mai entuziaste publicuri pe care le-am întâlnit vreodată prin aplauze furtunoase şi de urale (de parcă recitalul ar fi fost la final, nu la început), o manifestare care a uimit-o în mod plăcut chiar şi pe mezzosoprana americancă, unul din cei mai populari artişti de pe mapamond. Începând într-o notă clasică autentică, prin aria de concert „Arianna a Naxos” de Joseph Haydn, o bucată caracterizată de nostalgie şi de agilităţi vocale, în acelaşi timp, repertoriul a continuat cu şarmantele arii ale lui Cherubino („Voi che sapete”) şi Susanna („Deh vieni, non tardar”) din „Le Nozze di Figaro” („Nunta lui Figaro”), arii ce i se potrivesc de minune acestei scintillante, dar calde şi cu inflexiuni întunecate. Publicul a putut să îi admire, în continuare, calităţile vocale prin intermediul unei interpretări ireproşabile a ariei „Dopo l’oscuro nembo” a lui Nelly din opera „Adelson e Salvini” de Vincenzo Bellini (finii cunoscători ar putea recunoaşte în această arie o precursoare a mai-cunoscutei „Ah, non credea mirarti” din „La Sonnambula” a aceluiaşi compozitor). Încheierea primei părţi a adus cu ea transpunerea tuturor în Peninsula Iberică, Joyce DiDonato întrupând aproape de perfecţiune spiritul latin plin de pasiune, ea însăşi fiind un temperament extrem de vulcanic şi demonstrându-şi acest aspect (alături de impresionantele fiorituri specifice vocii de mezzosoprană de coloratură) în cancion-ul „De Espana Vengo” de Pablo Luna.

Nici a doua parte nu a fost cu nimic mai prejos, căci artista s-a îndreptat către un repertoriu romantic, abordând arii precum „Le Roi de Thule” şi „D’amour l’ardente flamme” din „La Damnation de Faust” de Hector Berlioz, ambele fiind redate cu un plus de dramatism şi cu o melancolie absolut sfâşietoare pe care DiDonato o stăpâneşte de minune. Aria Salciei cântată de Desdemona din „Otello ossia Il Morro di Venezia” de Gioacchino Rossini i-a permis mezzosopranei să îşi etaleze cu asupra de măsură delicateţea şi tessitura dantelată. Programul recitalului s-a încheiat cu ciclul de canzonette  dedicata oraşului canalelor, Veneţia, de compozitorul francez originar din Venezuela. În această scurtă, dar fulminantă serie de melodii, Joyce DiDonato a revenit la umorul ei natural şi binecunoscut, dialogând din nou cu publicul şi etalându-şi din plin talentul de actriţă. De altfel, între recitalul a fost marcat de teatralitate (exact ca cel al Dianei Damrau), aspect ce mă face să întreb: când vor învăţa şi artiştii noştri lirici să fie naturali pe scenă, să joace cu adevărat, să fie actori? Dar aceasta este o altă poveste pentru altădată. Căci, până una-alta, trebuie să ne întoarcem la cele trei bisuri oferite cu generozitate de artista din Statele Unite, dintre care de departe cel mai emoţionant a fost „Somewhere Over the Rainbow”, din filmul „The Wizard of Oz”, cântec dedicat de Joyce DiDonato publicului român şi venind ca replică la faptul că legătura dintre ea şi România ţine de un aspect personal al vieţii ei, sora ei adoptând în urmă cu 19 ani un băieţel (Vasile) din ţara noastră căruia, de altfel, i-a fost închinat întregul recital. Aşadar, pentru a o parafraza pe artistă, iată cât de legaţi suntem cu toţii în acest univers, chiar fără să ştim. Dar ce bucurie când aflăm că lucrurile care ne unesc (dragostea, muzica, arta) sunt atât de frumoase şi, astfel, ne permit să ne realizăm orice vis – aşa cum subliniază şi unul din versurile cântecului „Somewhere Over the Rainbow”: And the dreams you dare to dream / Really do come true.

Credit foto: Cătălina Filip (fotograf oficial al Festivalului Internaţional “George Enescu”, ediţia XXIV, 2019). Fotografiile au fost preluate de pe pagina de Facebook a Festivalului (https://www.facebook.com/enescu.festival/)

Articole similare

Emil Brumaru și riscul în poezie

Bianca Burada

Despre egoism și alți demoni: lansare de carte ”Nimicul”, de Hanif Kureishi

Carmen Florea

Filme în care Tom Cruise a strălucit ca o stea

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult