A fost cândva o vreme în care jocurile şi poveştile m-au ajutat să evadez în alte lumi şi timpuri, atunci când timpul real părea că se scurge mult prea lent. Ei i-a urmat o alta, la fel de luminoasă, în care cetitul cărţilor a devenit o preocupare conştientă şi permanentă, iar alegerea multora dintre prietenii reci, dar siguri a depins de un sistem contradictoriu de valori şi întrebări.
Aşa se face că eleva care plonja cu nerăbdare printre cuvinte şi întâmplări scrise într-un oarecare ieri şi azi, şi-a continuat călătoria, chiar şi după ce examenele s-au dat şi s-au luat, iar tradiţionalele liste cu lecturi mai mult sau mai puţin covârşitoare au rămas atârnate printre alte amintiri. Căci fiecare pas printre diverse rafturi doldora de coperţi şi file care voiau să îmi prindă mintea şi inima în mreje era însoţit de acelaşi freamăt al celei ce ştia deja că fiecare pagină cuprinsă cu privirea devine frântură din oglinda întregii lumi, cu faţetele ei mai bune sau mai puţin senine.
1. David Copperfield (Charles Dickens)
Despre viaţa de familie s-au scris şi se vor scrie numeroase pledoarii, într-o deplină armonie cu diversele orientări de natură socială şi culturală. Nu de puţine ori, vocile mai puternice ale acestei lumi au susţinut în unanimitate, fiecare cum a ştiut şi putut, prin dovezi pertinente sau prin sloganuri aflate la graniţa cu promovarea comercială, că fiecare dintre noi suntem o parte dintr-o celulă de bază a societăţii, care ne-a dat viaţă, iar mai apoi ne-a oferit daruri şi lecţii ziditoare despre cum să creştem cât mai frumos şi mai înalt, formând, la rândul nostru, alte celule.
Pe această cale, poate că nu mai este deloc o noutate faptul că multe dintre poveştile născute şi ţesute în taina familiei s-au transformat adesea în subiecte rafinat şi minuţios consemnate în paginile romanelor sau în mereu imprevizibila şi provocatoarea lume a imaginilor. Şi aşa se face că, din Anglia lui Charles Dickens, cea atât de recunoscută pentru atmosfera deloc primitoare, se îndreaptă spre noi acele spirite pe care timpul, în goana lui nestăvilită, le-a ridicat, pe drept cuvânt, la rangul de personaje nemuritoare. Căci dacă la vremea lor, poveştile s-au scris în culori sumbre, sub straja lacrimilor, ele nu încetează să ni se dezvăluie asemenea oricăror alte făclii aducătoare de lumină.
De dincolo de timp, glasul blând al celui ce a fost odată David Copperfield, „copilul preferat” al celui care l-a înzestrat cu viaţă, ne invită pe toţi să pătrundem în lumea lui. La început, călătoria se poate arăta sinuoasă, asemenea oricăror altor descinderi în spatele unor scene aflate la graniţa dintre lumea văzută şi plăsmuirile minţii. Dar pe măsură ce ne vom regăsi în tihna casei părinteşti, vom tresări, cu nepuţinţă, la fiecare umbră a durerii, iar mai apoi ne vom lăsa cuprinşi printre voalurile iubirilor inocente, puterea, speranţa şi nobila demnitate se vor retrezi, ca replici senine aduse inevitabilelor dezamăgiri şi suferinţe.
2. Acaparatoarele mistere ale lui Miss Marple şi Hercule Poirot (Agatha Christie)
Certitudinea că de cele mai multe ori, aparenţele se dovedesc a fi înşelătoare a reprezentat, adesea, unul dintre subiectele predilecte ale unor scrieri care au făcut istorie în rândul cititorilor iubitori de suspans. Inegalabile au rămas, din acest punct de vedere, romanele Agathei Christie, cea care le-a dat viaţă detectivilor Miss Marple şi Hercule Poirot, personaje în lipsa cărora orice vacanţă şi-ar pierde, poate, farmecul deplin.
Fără îndoială, străbâtând şi privind lumea alături de ei şi prin ochii lor, toţi cei care ne-am visat odată Cireşari sau Robinsoni destoinici tindem să ne transformăm în locuitorii unei alte insule, tot atât de necunoscute şi provocatoare. Explorându-i fiecare colţ, mai mult sau mai puţin orientat spre pustietate, ne vom lăsa prinşi din nou în mrejele unui joc bogat în labirintice enigme care, odată elucidate cu un succes răsunător, ne vor reînzestra cu măiestria de a folosi intuiţia şi perspicacitatea în a elucida toate misterele vieţii, asemănâdu-ne, într-o mai mică sau mai mare măsură, celor doi detectivi condamnaţi la nemurire.
3. Enigma Otiliei (George Călinescu)
De-a lungul timpului, s-au scris şi s-au spus multe pentru a defini şi a elucida, pe cât posibil, eternul mister al doamnelor de pretutindeni. Dintre cei mai înţelepţi, unii au considerat că femeia este o întruchipare a înţelepciunii vieţii, în vreme ce alţii s-au raportat la ea ca la o posesoare a unei forţe nevăzute şi a unei voci pline de pasiune, care te face să devii prizonier al unui melos menit să te rătăcească prin labirintul deşertăciunilor.
Mai târziu, această categorisire a căpătat o şi mai mare însemnătate, în deplină armonie cu schimbările de natură socio-culturală, fapt adesea consemnat în diverse apariţii literare, încărcate cu detalii menite să ne deschidă ochii, îndemnându-ne să recunoaştem în femeile prezente în viaţa noastră nişte spirite deopotrivă sensibile şi înzestrate cu un deosebit curaj. Prin intermediul lor, se nasc poveşti deopotrivă tragice, provocatoare şi rafinate, în care femeia joacă de cele mai multe ori rolul principal, ca mesager al dragostei sau ca luptătoare îndârjită cu toate durerile, dezamăgirile, minciunile şi trădările care îi umbresc călătoria prin viaţă.
Din tot acest carusel, se desprinde, printre alte prezenţe, enigmatica Otilia. La loc de cinste printre protagonistele literaturii noastre, ea se distinge ca purtătoare a unei poveşti desprinse dintr-un timp guvernat de jocuri cu mize mult prea ingrate. Iar în această ambianţă nu poate fi trecută cu vederea nici rolul ei de reprezentantă a unei generaţii de domnişoare care, jinduind la o viaţă plină de eleganţă şi lux, jonglează, fără teamă, cu inocenţa, maturitatea, sinceritatea şi cochetăria, pe care le ambalează, cu măiestrie, în sunetele muzicii sau în vreo expresie culeasă dintr-un oarecare roman franţuzesc.
4. Quo vadis ((Henryk Sienkiewicz)
Între ficţiunile literare menite să transforme diverse personalităţi ale tuturor timpurilor în personaje tot atât de demne de luat în considerare atunci când ne referim la rolul cuvintelor scrise spre educarea spiritului, se numără şi romanul Quo vadis. Fără a prinde bine de veste, suntem invitaţi să ne întoarcem în timp, într-o cetate a Romei ce părea a fi ruptă în două. Pentru început, îi vom întâlni aici pe binecunoscutul Nero care, alături de servitorii săi nobili şi credincioşi, guverna lumea în spiritul petrecerilor şi al dragostei pentru plăceri deşarte. De partea cealaltă a baricadei se aflau creştinii, călăuziţi cu foarte multă înţelepciune de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Iar atunci când pătrunderea lor în arena străjuită de zei devine un fapt constant şi chiar extrem de periculos pentru acele minţi crescute în duhul lumii, lupta devine una pe viaţă şi pe moarte, având drept miză principală dragostea omului pentru Dumnezeu.
5. Saga Dinastiei Tudorilor (Philippa Gregory)
Cu siguranţă, una dintre cele mai importante morale ale timpurilor este aceea privind împletirea dintre adevărurile de necontestat ale istoriei şi tainele poveştii. În acest context, numeroase variante ale unor fapte controversate din trecut au devenit subiecte demne de luat în considerare de scriitorii dornici de a ne prinde în mrejele unei lumi pline de magie, aflată sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău.
Dintre acestea, romanele semnate de Philippa Gregory retrezesc diverse mistere din istoria tumultuoasă a Angliei, dând naştere unor poveşti captivante, inspirate de întunecatul Război al celor Două Roze. Rând pe rând, fiecare petală din corola albă tinde să împrumute nuanţe şi miresme din cea roşie şi fiecare dintre aceste mesagere ale păcii şi dragostei devin protagoniste ale unei epoci în care goana nestăvilită pentru împlinirea visurilor de mărire deşartă a transformat scena istoriei într-o arenă a nesiguranţei, a crimelor sângeroase şi a decăderii morale.
Fără îndoială, însă, firul nevăzut al acestor scrieri bazate pe o armonioasă împletire între legende şi fapte pe care trecerea timpului le-a înzestrat cu veridicitate va dăinui pentru totdeauna, indiferent de vremuri, demonstrându-ne că, orice luptă în numele dreptăţii şi al dragostei adevărate, poate fi câştigată atunci când avem la îndemână arme precum curajul, nobleţea şi devotamentul.
6. Idiotul (F.M. Dostoievski)
A fost o vreme în care credeam, cu teamă, că fiecare pas prin lume nu diferă prea mult de o oarecare invitaţie de a juca teatru în faţa acelor priviri mult prea curioase şi tăioase care păreau să confunde sentimentele şi plăcerile nevinovate cu dorinţa de sfidare a unor reguli înţesate de prejudecăţi şi durerile sufletului cu mofturile, doar pentru că suferinţele conştiinţei nu se văd.
Până într-o zi, când un prinţ mi-a cuprins gândurile în mâini, purtându-le către lumea lui, acolo unde, dintre paşii de dans ai literelor şi freamătul faptelor, o cale plină de lumină părea să se deschidă. Iar o dată ajunşi pe ea, învăţăm să devenim, cu toţii, mesageri ai Binelui şi Frumosului, virtuţi despre care ştim, cu siguranţă, că vor ajunge să salveze lumea numai atunci când se vor lăsa decriptate dintre paginile îngălbenite ale cărţilor sau ale cuvintelor înţelepte rătăcite prin timp.
7. Seria Pollyanna (Eleanor H. Porter şi Harriet Lummis Smith)
De multe ori, prinşi în iureşul acaparator al lumii celei mari, avem nevoie de evadări ale spiritului către acele sfaturi şi poveşti înţelepte, care să ne reîntoarcă pe calea cea bună. Iar atunci când ni se pare că toate au fost spuse, cărţile acestei lumi ne vin în ajutor, cu răspunsuri pe cât de ancorate într-un trecut îndepărtat, pe atât de binevenite într-un prezent ieşit parcă din tiparele ordinii liniştite.
În această ambianţă, una dintre reţetele oferite citirilor dornici de a-şi recăpăta inocenţa se desprinde din întâmplările minuţios redate în scrierile închinate Pollyannei, care, fie copilă, domnişoară, soţie sau mamă ne invită, cu voce blândă, să îl luăm de mână pe cel cunoscut sau necunoscut de lângă noi şi, împreună, să descoperim Jocul Bucuriei.
Fără îndoială, de îndată ce ne vom lăsa antrenaţi în tainele acestuia, nu ne vom opri niciodată, şi nici nu vom obosi, pentru că vom înţelege că totul se rezumă la o singură şi preţioasă regulă, aceea de a privi şi primi cu seninătate şi recunoştinţă toate cele pe care viaţa le dăruieşte şi le îngăduie, spre dobândirea adevăratei împliniri.
8. Viaţa mea cu Mozart (Éric-Emmanuel Schmitt)
Pornind de la premisa că pentru prozatorul francez Eric-Emmanuel Schmitt muzica reprezintă un factor indispensabil existenței, romanul Viaţa mea cu Mozart se dezvăluie din perspectiva unei autobiografii atipice. În consecinţă, compozitorul clasic vienez devine devine destinatarul unor scrisori şi confesiuni cvasi-retorice și totodată o întruchipare a creatorului-mentor, asociat cu „un cod secret care trimite la tot ce e demn de afecţiune, de admiraţie, de uimire, la tot ceea ce bulversează şi înghimpă inima, toată frumuseţea lumii”.
Pe măsură ce discursul lui Schmitt evoluează şi capătă valenţe filosofice, fragmentele muzicale la care face referire în text – incluse, de altfel, în CD-ul atașat volumului – sunt percepute ca posibile răspunsuri ale compozitorului vienez de secol 18 la scrisorile prozatorului de secol 21:
Mozart se exprimă prin sunete, eu compun texte. Mai mult decât un profesor de muzică, Mozart a devenit pentru mine un îndrumător spiritual, m-a învăţat lucruri rarisime – încântarea, blândeţea, seninătatea, bucuria…
Treptat, Schmitt tinde să se detaşeze de o existenţă care pare „mai dreaptă, mai sigură poate, dar din care am exclus durerea şi bucuria” şi să se transforme într-un peregrin aflat în căutarea „continentului Mozart”, locul unde, străjuite de „marea muzică a luminii”, se ascund „atâtea comori de bucurie”. Amintind de protagonistul romanului Lupul de stepă de Hermann Hesse, el intuieşte în muzica lui Mozart nu doar fuziunea dintre „cântarea creaturii şi cântarea lui Dumnezeu”, ci şi o transpunere a unui mesaj general uman: Trebuie să te-mpaci cu tristeţea inevitabilă, să consimţi la tragicul vieţii. Să nu te închizi în faţa vieţii negând-o, să-ncetezi s-o mai visezi altfel de cum e. Să te-nsoţeşti cu realitatea. Oricare ar fi ea.
9. Alchimistul (Paulo Coelho)
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi. Iar într-o oarecare ambianţă cu diversele dialoguri pline de înţelepciune purtate între cei mai puţin iniţiaţi şi un oarecare maestru în tainele acestei lumi, dar şi cu atmosfera celor o mie şi una de nopţi pline de basme demult pierdute prin negura timpurilor, literatura contemporană invită la rândul ei mintea spre noi tărâmuri, în care totul pare că este posibil, de vreme ce misterele trecutului se transformă în lecţii importante ale prezentului.
Şi cine poate să ştie dacă nu vom deveni la rândul nostru importanţi făuritori ai poveştilor, şi demni moştenitori ai celor care, odată ca niciodată, ne-au deschis porţile spre tărâmul cuvintelor purtătoare de frumos? Căci plonjând în tainele care conectează fiecare zi din viaţa noastră la un timp pe cât de greu de întrezărit cu privirea, pe atât de bogat în cuvinte purtătoare de linişte şi speranţă, ne vom înveşmânta, fără îndoială, în mantia purtată de Santiago, flăcăul care tinde să străbată timpurile, în căutarea unei comori nepreţuite. Iar lui cea plăsmuită din hârtie şi cerneală ne va cuprinde pe toţi cei care, obosiţi de a rătăci în caleidoscopul de umbre şi zgomote, acceptăm provocarea de a porni într-o fascinantă călătorie către adâncurile sinelui şi de a redeveni sensibili şi atenţi la freamătul şi fragilitatea vieţii, înţelegând că orice om de pe acest pământ joacă un rol principal în Istoria lumii, ca demn mesager al iubirii şi înţelepciunii.
10. Doctor Faustus (Thomas Mann)
În contextul în care legătura dintre muzică şi literatură se distinge ca o constantă estetică a scrierilor lui Thomas Mann, romanul Doctor Faustus poate fi definit din perspectiva unei spirale sonore realizată prin permanenta pedulare între realitate şi vis, între legendă şi starea de luptă a omului cu destinul implacabil.
Astfel, compozitorul fictiv Adrian Leverkühn, protagonistul ancorat deopotrivă în realitate şi ficţiune, se distinge din perspectiva unei figuri care caută să revitalizeze o serie de mituri de specificitate biblică, mistică, istorică şi filosofică, desprinse din universul unor creatori precum Dante, Shakespeare, Goethe, Wagner sau Dostoievski, precum şi din acele sfere artistice orientate către ilustrarea conflictului dintre fiinţa umană şi Diavol. Pe măsură ce firul acţiunii se desfăşoară, citiorul devine martor la transformarea lui Leverkühn într-un Faust modern care, în viziunea creatorului său, se impune nu doar ca un „muzician care se înscrie plauzibil printre personalităţile reale ale vieţii muzicale moderne”, ci şi drept „un erou al timpurilor noastre, un om care poartă în el suferinţa epocii”.
Ca urmare, romanul reflectă permanenta preocupare a personajului de a orienta arta sunetelor spre o dimensiune deopotrivă realistă şi mistică, puternic ancorată în preocupările culturii moderne de a trasa puncte comune între actul religios şi diferite forme de manifestare artistică. Nu sunt trecute cu vederea nici întrepătrunderea dintre gândirea componistică şi anumite valenţe matematice, care transformă arta sunetelor într-un fapt suspus raţiunii, şi nici tendinţa lui Thomas Mann de a raporta destinul tragic al acestui protagonist contextului real-istoric al Germaniei din prima jumătate a secolului XX.
Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.librariasophia.ro/, https://www.okazii.ro, https://blog.carturesti.ro/.
