Prin blogosfera cinefila Recomandat

Prin blogosfera cinefila (24 – 30 septembrie 2012)

-De pe FilmReporter.ro, mi-a atras atentia articolul “10 filme tarantinesti pe care Tarantino nu le-a regizat“. Pe locul 1: Lock, Stock And Two Smoking Barrels (1998, regizat de Guy Ritchie): “În jargonul specific cartierelor londoneze din East End, cu unele fraze chiar subtitrate, elemente de dramă, comedie, thriller şi nişte criminali ce pun la cale afaceri care la început par să nu valoreze mai mult de-un pumn cu mărunţiş – aşa s-ar traduce debutul lui Guy Ritchie în lumea filmului. Şi cu multe întorsături de situaţie din partea rău famaţilor Cardsharp Eddy (Nick Moran), Bacon (Jason Statham), Tom (Jason Flemyng) şi Soap (Dexter Fletcher), cărora la început le eşuează planul ce urma să le aducă bani buni, de aceea ajung să fure de la Winston (Steven Mackintosh), un dealer care se ocupă cu creşterea marijuanei. Amprenta: Pelicula în care „reţeta Tarantino” se simte începând cu dialogurile zeflemitoare ale gangsterilor şi până la tonurile uber-cool regăsite în soundtrack.” Trebuie, normal, citit intregul articol.

Richie de la Marele Ecran este destul de dezamagit de ultimul film al seriei Resident Evil, Retribution: “Cel mai enervant lucru la acest film e ca nu avanseaza niciunde cu povestea, e ca o misiune optionala intr-un joc pe care abia astepti sa-l termini ca sa-l dai deoparte. E oarecum trist cand vezi intregul efort de productie bagat in filmul asta ca sa arate atat de bine. Probabil singurul lucru imbucurator din el e fraza de final: This is the begining of the end! Doamne ajuta.”

Pe FilmSinopsis mi-a atras atentia recenzia filmului “The Tenant“, regizat de Roman Polanski: “The Tenant nu e cel mai bun film a lui Polanski, dar e un film plin de mister şi de tensiune cu mult peste media celor care se fac azi. The Tenant e cam la fel ca Rosemary’s Baby, numai că acolo misticimul are un loc bine meritat, în timp ce aici misticismul e doar un element care forţează o legătură între nebunie şi realitate.”

Un nou film surpriza cu ratingul de colectabil pe Marele Ecran. E vorba de Biblioteque Pascal (2010), o coproductie maghiaro-romana cu multe-multe surprize, printre care Andi Vasluianu si Oana Pellea. Concluzia: “Ce rezulta; e un film colorat si volatil ca un vis. Sau poate ca un cosmar. Suprarealist si fantomatic. De vazut neaparat!”

Pe blogul Cinemafotomedia, un articol interesant care ne aduce aminte de Jean Renoie si filmul sau La Bete Humaine: “Primul film pe care l-am văzut cu Jean Gabin a fost La Bête Humaine (Jean Renoir, 1938). Am revăzut la Bard, într-o proiecție pe 35mm, producția în care mai joacă Simone Simon și Fernand Ledoux. Nici acum n-am uitat imaginea lui Gabin, în rol de mecanic de locomotivă, stând cu capul afară, cu fața plină de funingine și ochelarii de motociclist de epocă, într-un tur de forță al operatorului Curt Courant. Unele filmări sunt epocale, mai ales acelea cu locomotiva pe aburi trecând, într-o atmosferă dezumanizantă, prin gări și tuneluri, niciodată oprindu-se din mersul ei mecanizat.”

(Jovi)

Rontziki publica la Evantaiul Memoriei o cronica dubla a cartii Cosmopolis a lui Don DeLillo si a filmului lui David Cronenberg: ‘Pelicula respectă foarte fidel cartea, iar filmarea este foarte, foarte faină. Nu mă pricep la aspectele tehnice, dar cadrele sunt perfect create pentru redarea atmosferei, a tensiunii şi a straniei izolări din limuzină, se îmbină şi reflectă foarte bine stările personajelor. La fel, coloana sonoră mi s-a părut genială, sunetul construind, parcă, el însuşi trăirile. … Altfel, filmul mi s-a părut cam lung, de fapt, lungit uneori fără sens. Momentele “goale” şi-au avut rolul lor, doar că, pe alocuri, aş fi preferat să fie tăiate şi înlocuite cu bucăţi din carte care lipsesc din scenariu. Dar, chiar şi aşa, filmul îşi atinge scopul de a ne prezenta o iminentă cădere din prezent.’

-Madalina Dumitrescu de la liternet.ro scrie despre un subiect care m-a pasionat si continua sa ma pasioneze si pe mine – filmele lui Hitchcock si modalitatile in care acest genial regizor a stiut sa creeze efectele de tensiune cu mult inaintea procedeelor cinematografiei computerizate: ‘Dacă şi-a făcut o arie privilegiată “pe teme” (unele nelinişti fundamentale şi a singurei probleme filosofice, într-adevăr serioase, lupta dintre bine şi rău), el a realizat acest lucru pornind de la o modalitate specifică de a se impune publicului. Această participare afectivă pe care, în mod constant, caută să o provoace, prin stăpânirea fără greş a emoţiilor primordiale, în loc să facă din el un banal “maestru al suspansului”, îl situează în categoria autoritară a creatorilor. Acest fel de cinematograf (practicat fără complexe de Hitchcock şi urmărit cu mai multă nelinişte de Truffaut) antrena publicul să reacţioneze, în sensul unei reflectări personale, departe însă de desprindere, de reverie şi îndoială, de distanţa critică, împingea până la capătul extrem acea captatio benevolentiae, căutând comunicarea pe care o uită adesea artiştii preocupaţi în primul rând de a se pune în ordine cu ei înşişi. Aceste opţiuni nete, a căror recurenţă, la Hitchcock, în filme foarte variate, dovedesc o fermitate de concepţie în care se recunoaşte marele creator. Aceste opţiuni se rezumă într-o dublă profesiune de credinţă: folosirea aparatului de filmat pentru “dezorientarea publicului”, “crearea emoţiei şi conservarea ei”.’

-Andrei Gorzo scrie in Dilema Veche despre Premium Rush – Cursă fără frîne, filmul zis de ‘serie B’ al lui David Koepp: ‘N-aş merge atît de departe încît să recomand filmul cu toată gura (nimic din ce oferă nu e la fel de memorabil ca urmărirea cu biciclete din Project A al lui Jackie Chan), dar s-ar chema că nu-mi fac datoria dacă n-aş observa că cinema la fel de curat cum e cel de-aici (în felul lui) nu se se distribuie prea des în sălile noastre, fie ele de mall sau de artă.’

-Despre ‘Compliance’ al lui Craig Zobel scrie Richie de la Marele Ecran: ‘Partea cea mai bulversanta la un film de genul Compliance e sa afli ca e bazat pe evenimente reale. Mai mult decat atat, ca nu doar se inspira din ele, ci chiar le reproduce cu destul de multa acuratete. Filmul m-a absorbit insa intr-o asemenea masura incat abia pe la jumatatea lui mi-am amintit acest detaliu constatand ca nu e vorba de o fictiune care-mi insulta inteligenta ci de o exemplificare destul de precisa a felului in care psihicul uman poate fi abuzat. Mi-a amintit apoi de toate filmele cu subiect asemanator in care descopeream cat de cruda si de fragila e mintea oamenilor. Efectul a fost ca m-a calcat pe nervi si mi-a insuflat un sentiment de superioritate. Nicicum nu as accepta ca pus in situatii similare as putea sa ma comport in felul acela. Iar asta e un gand periculos de arogant.’

-Adina de ‘La buticul cu filme si carti’ scrie despre Moonrise Kingdom al lui Wes Anderson: ‘Regizorul Wes Anderson e pentru americani ceea ce e Jean-Pierre Jeunet pentru francezi adică un fel de puber paradox, un păpușar, un copil mare cu o viziune ultra cromatică și ludică asupra lucrurilor, sentimentelor și oamenilor. Ca și în precedentele The Royal Tenenbaums, The darjeeling Limited sau Fantastic Mr. Fox, Wes creează o lume impropriu spus fantastică, dar ușor regăsibilă undeva la granița dintre real și un perpetuu fantastic mental. Mintea umană este însoțită de un joc secund, imaginativ, un soi de a doua gândire care completează, îmbunătățește, iluzionează sau care  în funcție de ghemul masochist din burduful fiecăruia, înrăutățește fictiv o situație, un eveniment real la care luam parte zilnic. ‘

-Dark Shadows al lui Tim Burton nu se bucura de o receptie prea buna la FilmSinopsis: ‘De la Alice in Wonderland Timp Burton încearcă ceva nou, numai că nu-i iese. E ca şi când Jordan s-a lăsat de baschet şi s-a apucat de baseball, numai că deşi ambele sunt sporturi cu mingea, talentul trebuie distribuit altfel. Cam la fel stă treaba şi cu Burton, care de când încearcă glumiţe pentru adolescenţii şi copii nu mai face mare lucru pentru publicul cunoscător, dornic să-i vadă filmele de fiecare dată. Cu Dark Shadows, Burton aduce la marele ecrane un serial mai vechi axat pe povestea lui Barnabas Collins(Johnny Depp), un tânăr transformat de o vrăjitoare în vampir undeva pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Când e vorba de blesteme, vrăjitoare, vampirii şi toate bagajele legate de acest cuvinte automat trebuie să vorbim despre dragoste şi gelozie. Cele două merg mână în mână până la final, transformând filmul într-un circ ieftin care deşi aduce aminte, pe alocuri de The Witches of Eastwick nu are nimic din măreţia acestuia.’

(Dan)

Articole similare

Prin blogosfera literara (23 – 29 septembrie 2013)

Dan Romascanu

Interviu Norman Manea: ”Literatura română scrisă în afara țării are alt destinatar decât cea scrisă în țară”

Dan Romascanu

Alteță regală, de Thomas Mann

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult