Prin blogosfera cinefila Recomandat

Prin blogosfera cinefilă (12 – 18 septembrie 2016)

prin-blogosfera-cinefila-Kim Ki-Duk este unul dintre regizorii mei preferați, așa că sunt încântat când găsesc recenzii ale filmelor sale. Săptămâna aceasta, Marius Oliviu scrie pe CeFilmeVad despre Time (2006), pe care o să îl văd în curând: ”Filmul face uz de o dublă simbolistică: pe fundalul istoriilor (sau isteriilor) de cuplu, apar sculpturile din Baemikkumi Sculpture Park (insula Modo), printre care protagoniștii își imortalizează clipele de fericire în doi. Apar și momentele de gelozie, teamă sau nevoia de schimbare (scenariul lasă posibilitatea interpretării) pe fondul cărora cei doi încearcă (unul după alta) să facă schimbări. Dar este cu adevărat posibil să (te) schimbi, fără a-l afecta pe celălalt? Un film aparent simplu, dificil de urmărit până la sfârșit deoarece „acțiunea” pare că trenează – sau, deși este plin de alegeri, rezultatele lor întârzie să apară – dar care merită efortul: dincolo de întrebările pe care le ridică despre misterul atracției în cuplu, oferă și o imagine plastică asupra a ceea ce timpul poate să însemne.”

-Un articol în oglindă în revista ȘapteSeri, pro sau contra filmelor de artă. Ovidiu Eftimie e contra filmelor de artă și își intitulează articolul ”Film de artă este, de obicei, scuza pentru un film prost” și spune, printre altele: ”Aș zice că primul premiu, înainte de Ursulețul de Aur de la Berlin, Marmota de Staniol de la Geneva și prestigiosul premiu TIFF, ar trebui să fie și unul al publicului. Aș zice că înainte să te plângi că plebeii nu apreciază arta trebuie să faci și-un film plăcut. Bun. Simpatic. Și, poate, la facultatea de film artrebui să se înceapă cu StarWars  sau Indiana Jones, să învețe lumea cum să facă un film PLĂCUT. Sunt puțini cei care se duc la cinema să vadă „realism”. La cinema mergi să te relaxezi, să te simți bine. Ai da 7 euro ca să îți croncăne în cap o actriță „mare”, care transpiră artă ca proletarii duhori în 336 sau vrei să vezi cum doi roboți își dau în cap? Dacă te duci la un film gen Captain America, ai două ore de indivizi frumoși care se bat, trag cu pușca și sar de pe clădiri. Când mă uit la un astfel de film, sunt aproape pe deplin mulțumit: nu m-a dojenit nimeni, nu mi-a atras nimeni atenția că mor copiii în avorturi sau de epilepsie prin mânăstirile din nordul Moldovei și nici nu și-a bătut nimeni joc de mine încercând să mă scoată din cinema dacă nu-mi place arta. Filmele comerciale sunt făcute special să placă, nu să-ți dea crize de conștiință. Dacă vreau realism magic, pur și dur mă uit la știri.”

Pe de altă parte, Alex Trăilă spune clar ”Îmi plac filmele de artă”: ”Un copil, într-o zi zapând televizorul sau dintr-un link în altul pe net, va da de o imagine, de o replică, de o scenă care îl va marca. Poate la un moment dat o să vadă tot filmul și va avea probabil altă perspectivă asupra lumii în care trăiește. Într-o societate, arta contribuie in direct la formarea fiecăruia din noi, trăim astfel experiențe cu care fizic poate nu ne-am întâlnit sau ne vizualizăm astfel propriile trăiri, credințe, gânduri sau acțiuni, fiind puși în fața oglinzii printr-un personaj de film.”

florence-foster-jenkins-Pe Scena9.ro, Adela Marcov scrie despre un film foarte interesant, ce va apărea în curând și pe marile ecrane din România. E vorba despre ”Florence Foster Jenkins”: ”Dincolo de bovarismul dus la extrem, de perucile şi costumele ridicole, împodobite cu blănuri şi pene, Florence ascunde o fragilitate înduioşătoare: povestea ei vorbeşte despre vulnerabilitate si un anume gen de candoare. Credinţa ei neabătută în propriile forţe e contagioasă până la punctul în care cronicile dezastruoase pe care le primeşte ne dor şi pe noi, chiar dacă ştim că sunt perfect justificate. Meryl Streep, care de ceva vreme și-a găsit vocația pentru comedie, se bucură de ea din plin într-un rol perfect nuanțat și se achită cu brio de o sarcină ingrată – aceea de a nu ceda tentaţiei de a face din Florence un personaj ridicol şi monocord, ori de a-i face cu ochiul spectatorului, invitându-l să râdă împreună de femeia asta închipuită. În fond, avem de-a face cu o visătoare excentrică și generoasă, care îşi urmează vocea interioară până în pânzele albe, iubește muzica, iubește viața, are curajul să facă exact ce-i place și o face din toată inima.”

-Despre Sieranevada, filmul românesc al sfârșitului de an, scrie Saramon pe Blogdecinema.ro: ”Noul film al lui Cristi Puiu m-a făcut să râd. Și nu (doar) ironic, așa cum m-aș fi așteptat. Sieranevada e o comedie neagră care explorează relațiile de familie, relația cu trecutul și românismul ăla care apare la suprafață atunci când îți ia altcineva locul de parcare. E un realism observațional care însă nu se apropie suficient de personajele sale, despre care nu reușim să aflăm mai multe decât ni se arată.”

Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:

-”I.T.(2016)

Articole similare

Prin blogosfera cinefilă (15 – 21 decembrie 2014)

Jovi Ene

Scrisoare către tata, de Franz Kafka

Jovi Ene

Castelul din sticlă, de Jeannette Walls

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult