Interviu

”Spuneți-mi, vă rog, adevărul, sunt grav, doamna doctor?” (Dr. Adriana Ruta-Neagoe în dialog cu Jan Cornelius)

Jan Cornelius este scriitor bilingv, de limba română si germană și traducător literar, trăiește  încă din anii 70 la Düsseldorf, în Germania. A publicat deseori și in paginile acestei reviste. Cea mai recentă carte a sa publicată în limba română este ”Aventurile unui călător naiv. Între mișcare și izolare“, Editura Lebăda Neagră, Iași, 2020.

Adriana Ruta Neagoe: Interviul meu online cu Jan Cornelius, care se afla la Düsseldorf, în timp ce eu eram la Boston. a început cu un calambur. După tot ce citisem scris de el, fără să-l fi întâlnit personal vreodată, știam că o să am de-a face cu un adult zglobiu, așa că mă pregăteam să-i pun întrebări despre copilărie, copilăreală și naivitate. Eram emoționată și foarte atentă ca totul să funcționeze impecabil: reportofonul, imaginea video, sunetul, încât atunci când am dat click și mi-a apărut Jan în carne și oase pe ecran, m-am zăpăcit așa de tare că i-am spus din greșeală că specialitatea mea este Pediatria pentru Adulți, cînd de fapt vroiam să spun “Psihiatria pentru Adulți”.

Jan Cornelius: A, eu credeam că ești psihiatru, dar pediatru pentru adulți e mult mai bine, pare o meserie inventată numai pentru mine, se potrivește cel mai bine textelor mele.

Scuze, ce spun eu aici? Am avut un slip of the tongue freudian, da, sunt psihiatru. Era fiindcă voiam să-ți spun că prima data când am citit postările tale pe Facebook am crezut că sunt scrise de un puști; mă frapaseră naivitățile de acolo care conduc către impresia că totul este posibil, cu acele levitații fictive care te iau prin surprindere din banalitatea realului cu care începe textul și te transportă fie într-un absurd comic, fie într-o sublimare cu simboluri și metafore. Și-apoi frazele tale lungi fără punct și literă mare, care par vorbite și nu scrise, vorbite parcă de un copil care-și debitează dintr-o răsuflare uimirile.

JC: Textele mele par poate scrise spontan și la întâmplare, dar nu e tocmai așa. Totul e lucrat și gândit de șapte ori, stilul e foarte important pentru mine. Scriu deci cu bună-știintă astfel, având certitudinea că un cititor avizat își dă seama că vreau sa redau o stare de spirit. Tu vorbești de-o spontaneitate a textelor, o fi, însă este o spontaneitate lucrată.

ARN: Ai studiat franceza si româna la Timișoara. Ce visai să faci cu Filologia?

JC: Profesorii de la liceu mă îndemnau să fiu pragmatic si să studiez medicina, dar visătorii nu sunt pragmatici, de aia visează, ce aveam eu de-a face cu medicina.  Eu visam în primul rând să plec de la Reșița, să fiu liber, fără controlul părinților, să mă ocup de literatură și să scriu o carte absurdă si veselă. La facultate, materia mi s-a parut cam plictisitoare, chestiile interesante pe care le-am făcut, le-am făcut mai mult singur. Apoi a venit așa-zisa revoluție culturală, sinistrele directive de partid de după intoarcera lui Ceausescu din Coreea de Nord, care spuneau că avem nevoie de o artă socialistă, oribil! Cenzura a devenit absolută și mi-am dat repede seama că viitorul avea să fie negru ca smoala. La Filologie, cei care aveau interes pentru Ionesco, Beckett, pentru literatura absurdului, au trebuit să-și schimbe lucrările de seminar, lucrările de diplomă, căci apăruse o listă neagră, pe care erau tocmai autorii mei preferați. In contextul ăsta, am făcut o frumoasă depresie.

ARN: „Depresia este o experiență a vidului”, spune Sorin Delaskela. Iar eu, psihiatrul, știu că nu este o experiență deloc plăcută, când simțul umorului dispare căci te afli la marginea abisului. Ce te-a putut remonta?

JC: Deci continuăm cu medicina, ok, doamna doctor! Simțul umorului îl aveam eu și-n continuare, dar nu-mi mai ardea de poante, nu mă gândeam la giumbușlucuri, senzația de panică și apatia create conjunctural, m-au ținut ceva vreme in gheare. Dar precis ca este și un noroc să-ți pierzi uneori echilibrul în viață, pentru că te obligă să schimbi macazul și să incerci să evadezi, eu am reușit evadez în Vest, din fericire.

ARN: Tu râzi când te autocitești?

JC: Nu. Sunt autori care în timp ce scriu ceva comic, râd, unii râd chiar tare, eu nici măcar in șoaptă. Si nici când mă autocitesc, nu râd, mai ales că nu-mi prea recitesc cărțile, le cam știu conținutul. Când scriu, simt dacă ce fac, îmi iese bine sau nu, asta e totul, mie trebuie să-mi placă ce fac și dacă-mi place mie, s-ar putea să le placă și altora. Deci nu râd nici când ma autocitesc, nici când scriu, dar simt acea bucurie- dacă ceva îmi iese bine. Da, bucurie, aproape fericire. E greu de descris.

ARN: Îți scrii textele (ca acelea zilnice care apar în carte) pe celular? Sau cum le scrii?

JC: Când sunt acasă, scriu, corectez si rescriu pe ordinator sau pe foaia de hartie, dar când călătoresc, am doar celularul la mine și dacă vreau să postez un text, sunt obligat să formulez rapid, ca să nu tot butonez la nemurire. Mă bazez atunci pe experiență, pe intuiție, între mine și celular este e o colaborare, in general, bună, nu ne certăm mai niciodată. Se spune că folosesc un stil lejer si că, ades, redau limba vorbita, dar asta cu limba e fals, în parte. Limba scrisă nu poate fi o redare exactă a limbajului cotidian, ar fi in cazul acesta cam ilizibilă.

ARN: Care crezi tu că este tipologia cititorului român care-ți gustă cel mai mult scrisul? Hai să ne referim mai concret la Aventurile unui calator naiv”, ultima ta carte!

JC: Hm, tipologia… Sunt cititori de toate felurile, dar, am constatat că o mare parte din cei care mă urmăresc, sunt intelectuali, mai ales medici si cadre sanitare, ha ha, probabil că toți ăștia vor să mă trateze. Ah, da, sunteți psihiatru, spuneți-mi, vă rog, adevărul, sunt grav, doamna doctor?

ARN: Îți plac like-urile? Cu ajutorul lor și al comentariilor celor care citeau ai avut avantajul că ai putut să observi reacțiile cititorilor tăi pe măsură ce cartea se plămădea, nu?

JC: Da, așa este. Dar să știi că pot trăi fericit și fără like-uri, dar nu fără cafea cu lapte.

ARN: Văd că ai pe masă câteva cărți. Vrei să-mi spui și mie ce ai acolo?

JC: Da, uite, am aici, printre altele, „Forrest Gump”de Winston Groom pe care-o recitesc, de fapt, apoi „Airport” a lui Alain de Botton, care este o carte-eseu foarte inteligent scrisă, vorbește despre aeroporturi si atmosfera de acolo, despre despărțiri si întâlniri la Heathrow si dacă la aeroport tot nu pot să mă duc, citesc deci cartea asta. Am recitit ieri cinci pagini din Forrest Gump, azi zece pagini din Airport, plus cinci pagini din Jurnalul lui Max Frisch, si pe urmă am citit „Le monde” si „Washington Post”, pe sărite și ceva din „Süddeutsche Zeitung“. Una din puținele cărți masive, pe care am citit-o in ultimul timp cap-coadă este „Solenoidul” lui Cărtărescu, dar lectura cap-coadă, fără întrerupere, o practic mai rar, nu mai pot citi așa cum citeam la 15-16 ani, când trăiam efectiv în carte, citind-o dintr-o suflare de la prima la ultima pagină.

ARN: Izolarea din pandemie este un stimulent pentru lectură, desigur. Dar este oare un stimulent pentru scris?

JC: Da, este, mai ales la nivel de pseudo-jurnal zilnic, situatiile din pandemie sunt, in primul rând, absurde- si mie imi place absurdul, care, dacă te uiți bine la el, are si ceva trăsnit, o disperare veselă, care mă salvează.

ARN: Interviul cu Jan Cornelius, contactul cu paginile cărții lui și cu postările lui de pe Facebook care continuă zilnic, m-au pus pe gânduri. Habar n-am câți dintre cei care sunt dependenți de textele lui umoristice aproape zilnice, uneori mai scurte, alteori mai lungi, suferă sau au suferit de depresie. Dar știu precis că fără să vrea, până la urmă Jan Cornelius practică și medicina, deși, cum zicea în interviu, n-a vrut sa facă facultatea de medicină. Medicina lui involuntară este una fără prescripție medicală, foarte placuta. Mai știu că puterea curativă a râsului stă în secreția de endorfine, care se opun stresului și ridică imunitatea. Că în antichitate medicii greci recomandau bolnavilor să meargă la spectacole comice, ca să-și revină. Și sunt convinsă că dacă Jan Cornelius mai atrage mulți cititori, noi, psihiatrii care tratăm depresiile, ne vom pierde pâinea.

(Sursă fotografii: Pagina de Facebook Jan Cornelius. Sublinierile ne aparțin)

Articole similare

O discuție dezinvoltă și plină de miez cu Thierry Wolton: „Am început să scriu despre comunism după ce m-am îndrăgostit de Julie Christie”

Iulia Dromereschi

Small talk with the honourable John Galsworthy

Jovi Ene

Mihail Vakulovski – interviu în exclusivitate pentru Filme-cărți.ro

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult