”13, cu noroc. Crima și alte povestiri”, de Teodor Hossu-Longin
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost. Proză, Pitești, 2018
Trebuie să recunosc de la început că nu prea m-a atras niciodată cu adevărat literatura română contemporană – nici proza, nici poezia, nici măcar teatrul. De cele mai multe ori, scriitorii prolifici autohtoni se agață cu încăpățânare de generațiile din care fac parte, uitând cu desăvârșire de interesele culturale și literare ale cititorilor tineri. Există, de asemenea, și cazurile în care autorii par să scrie numai și numai pentru ei, întorcând spatele publicului care ar putea fi interesat de talentul lor. Aceștia din urmă sunt, din punctul meu de vedere, cei mai detestabili, căci dovada lor de egoism se transferă în mod frapant și deranjant în stilul de a scrie și de a-și expune ideile. Așadar, aveți în fața dumneavoastră un cititor neavid de literatură românească de azi.
Cu toate acestea, am descoperit și câteva excepții care întăresc regula, exemple de scriitori români care nu doar că au niște target-uri clare de vârstă și clasă socială, dar care reușesc să mă uimească cu fiecare volum apărut, cu fiecare pagină dată, cu fiecare cuvânt pe care îl aștern spre delectarea noastră. Una dintre aceste excepții cu adevărat valoroase și deosebite este Teodor Hossu-Longin pe care l-am descoperit zilele acestea prin intermediul celui mai recent volum al său de proză scurtă, 13, cu noroc. Crima și alte povestiri. Pe de o parte, îmi pare rău că nu m-am putut bucura mai demult de scriitura sa atât de specială, dar totuși mă simt împlinit că, totuși, proza sa mi-a fost adusă în atenție chiar și acum – better later than never. Astfel, am pornit pe un drum nebătătorit de mine prea mult până acum, spre a descoperi câteva universuri fascinante, inspirate direct din cotidianul mai mult sau mai puțin gri al țărișoarei noastre dragi.
Ciclul de povestiri 13, cu noroc surprinde personaje atât de diverse și, totuși, atât de asemănătoare, puse în situații obișnuite sau oarecum limită, fiind obligate să aibă reacții care mai de care mai uimitoare, mai neașteptate. De altfel, de aici și titlul recenziei pe care o citiți, căci Teodor Hossu-Longin ne pune față în față cu tot atâtea realități câte personaje ne prezintă. Ciudat, nu? Nu, mai ales când mă gândesc că fiecare om este unic și are lumea lui interioară bine definit. Iar autorul de față știe exact cât de adânc să ne conducă în mijlocul acestor ce ne pot fi sau nu familiare, dozează aproape perfect cantitatea de informații pe care ne-o dă despre fiecare personaj și știe să gradeze ordinea și curgerea acestor idei, ca să facă cititorul să-și dorească să mai dea o pagină, și încă una, și încă una. Aceasta este una din marile calități ale povestirilor lui Teodor Hossu-Longin: faptul că mereu creează așteptări pe care reușește să le atingă cu brio și că își clădește narațiunile cu o foarte mare atenție la construcția suspansului.
Atenție! Nu vorbim de literatură polițistă, ci de povești ale unor oameni obișnuiți, indivizi pe care îi putem întâlni la orice colț de stradă, persoane cu probleme atât de cunoscute nouă. Și, totuși, lumina în care îi pune scriitorul este clar una nouă, care parcă îți ia un văl de pe ochi și te face să spui fie: „da, așa e, uite la asta nu m-am gândit” sau „o, Doamne, nici prin gând nu mi-a trecut așa ceva”. Mai mult, au existat momente de-a lungul celor 13 povestiri când am simțit că mi se urcă sângele la cap, când am vrut să iau ceva și să arunc pe fereastră – dovadă că mesajele pe care autorul le comunică au avut forță și au ajuns până în adâncul conștiinței mele. Rar mi se întâmplă să am asemenea ieșiri când citesc, dar iată că asta a fost unul din acele rare momente. Mă gândesc acum doar la Taximetristul sau la Vladi, povestiri care ne pun în față personaje cu mentalități cel puțin enervante, oameni pe care i-am întâlnit de nenumărate ori și cărora mereu ne-am dorit să le dăm o replică usturătoare, dar vorba `ceea românească: „n-ai cu cine, mă!”. Faptul că doar câteva pagini de narațiune au reușit să trezească în mine repulsii atât de mari, de fizice, nu face decât să-mi confirme talentul extraordinar de observator, de analist al societății și al oamenilor pe care Teodor Hossu-Longin îl are și îl etalează cu asupra de măsură.
Cel de-al doilea ciclu de narațiuni din volum, Crima și alte povestiri, este o reeditare a succesului fulminant pe care l-a avut cartea de debut a autorului, care de altfel a și primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Cu toate că și aici avem întâlnire cu personaje foarte bine conturate, povestirile diferă, adăugându-li-se o nuanță ușor mai poetică, totul fiind învăluit într-o aură mai specială, aparte. Evident, mă gândesc la Crima, cea care dă titlul ciclului de povestiri. Toată atmosfera de aici devine parcă mai apăsătoare și, mai mult, e ca și cum ai urca într-un carusel care se învârte din ce în ce mai rapid până când o amețeală plăcută pune stăpânire pe tine, cititor, și te lași în voia ei, pentru a descoperi noi și noi senzații literare. Fără să ofer vreun așa-zis spoiler, vreau să subliniez că una din povestirile care mi-a permis să-mi construiesc o imagine picturală a ceea ce citeam a fost Iluzia, o scurtă proză cu înclinații onirice, prezentând cât se poate de tulburător lumea adeseori complicată și încâlcită a sentimentelor umane. Și nu pot să nu afirm că m-am recunoscut din plin în reacțiile și gândurile personajului principal care se confruntă cu o cavalcadă de trăiri, care mai de care mai puternice și mai contradictorii.
Așadar, după ce am trecut din nou prin toate emoțiile și bucuriile care m-au cuprins parcurgând volumul lui Teodor Hossu-Longin, pot să afirm cu încredere că avem de-a face cu scriitor care știe să construiască din lutul cuvintelor personaje și caractere (în sensul dat de La Bruyère), oameni complecși și totuși reprezentativi, fiecare în parte, pentru trăsăturile care îl domină. Iar ceea ce îl așază pe autor în topul meu literar este acel suspans pe care l-am menționat, crearea dorinței de a descoperi din ce în ce mai mult și, totodată, posibilitatea pe care o oferă cititorului de a interacționa direct cu realitățile când frumoase, când amuzante, când complicate, dar mereu cu finaluri neașteptate, ale oamenilor pe care ni-i pune în față. Și uneori ajungi să te întrebi, dând pagină cu pagină, dacă nu cumva și tu ești unul din personajele sale. Iată o adevărată întrebare care subliniază (a câta oară?) importanța unei asemenea proze care trebuie să se clasicizeze.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse foto: www.adevarul.rom, www.libris.ro)
