S-au scris pe blogul nostru mai multe recenzii la cărțile lui Andrei Oișteanu, fie că vorbim despre cele științifice (”Sexualitate și societate” și ”Narcotice în cultura română”) sau de romanul său, ”Cutia cu bătrâni”, toate cărțile fiind apărute în Seria de autor pe care o îngrijește Editura Polirom. La FILIT 2017, Andrei Oișteanu a ținut două conferințe importante, una la Cafeneaua Meru, intitulată „Sexualitate şi narcotice în cultura română” şi alta la Casa Pogor, Muzeul Literaturii Romăne, la vernisajul expoziţiei „Muzeul evreilor din Iaşi”, cu titlul „Evreii din Romănia în context est-central-european. Asemănări şi deosebiri”.
Tot la FILIT, am avut prilejul de a sta mai mult de o oră cu reputatul scriitor, care povestește minunat despre cărțile sale, condițiile în care le-a scris, dar și activitatea sa de cercetător și istoric al religiilor. I-am pus întrebări (formulate de colegul meu, Dan Romașcanu, și de mine), am aflat lucruri inedite și interesante, pe care vi le prezint în interviul transcris în cele ce urmează:
-Ca expert in antropologie culturală, cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor, ce parere aveti despre felul in care este religia predata in scoli in Romania de azi?
Sigur că trebuie găsită o soluție adecvată pentru ceea ce pare a fi o inadecvare a educației din ziua de astăzi. Spun ”inadecvare” din mai multe puncte de vedere. Unul, mai puțin observabil, este că sunt probleme cu ce religie să predăm. Dacă stabilim că peste tot predăm creștinismul ortodox, sunt situaţii în care nu e în regulă, pentru că mai sunt copii greco-catolici, mai sunt catolici, mai sunt protestanți (luterani, calvini), mai sunt neo-protestanţi, mai sunt evrei, mai sunt islamici, mai sunt atei, agnostici etc. Chiar dacă nu sunt foarte mulți cantitativ, fiind atâtea categorii, există o comunitate destul de mare, care intră în contradicție cu ceea ce li se predă.
În al doilea rând, dacă aceste ore sunt un soi de catehism, deci ne propunem să învăţăm copilul ce este creștin-ortodoxia și care sunt principiile acestei doctrine religioase, iarăși nu e în regulă, pentru că asta ar trebui să fie o problemă a Bisericii, nu a Şcolii. La biserică sunt ore de catehism duminică, așa că nu este în regulă cu ”îndoctrinarea” religioasă a copilului la școală. Atenție! Nu contest necesitatea acestor ore, ci numai modul în care, grăbit și pe „genunche” (cum ar spune ministrul educaţiei), se practică el astăzi.
O a treia problemă pe care noi, ca Institut de Istorie a Religiilor, am ridicat-o și am susținut-o ar fi ca, mai degrabă, să se predea un soi de curs de istorie a religiilor. Sună pompos și sună, probabil, interesat, dar nu o facem pentru că ar fi pro domo, ci pentru că ar fi elementul cel mai deschizător de minți al unui copil. În primul rând, în loc să-l „închidă” într-o religie, îl „deschide” spre toate religiile. Aflând că există atâtea religii, că mai toate au aceleași principii (etice, culturale și cultuale), dar au și deosebirile lor, fac din copil exact cetățeanul de care avem astăzi nevoie în societate. Nu un cetățean habotnic, închis în propria sa găoace și care nu știe să se descurce nici cu alți concetățeni de alte confesiuni, nici atunci când pleacă în străinătate. Evident, este doar o propunere care ar trebui bine gândită.
-Cartea dvs. ’Imaginea evreului în cultura română‘ este de fapt o istorie a antisemitismului in cultura romana. Ce ar include o editie adusa la zi?
De fapt, există o ediție adusă la zi: ediția a III-a revăzută, adăugită și ilustrată, apărută la Editura Polirom în anul 2012. La fel sunt şi edițiile cărţii apărute în SUA, în Franța, în Germania, în Ungaria și altele se pregătesc în Italia și în Brazilia.
În privința întrebării dvs., vă contrazic: cartea nu este o istorie a antisemitismului, pentru că nu este vizată o abordare diacronică, nu atât istoria comportamentelor antisemite m-a interesat, cât morfologia lor, adică formele în care s-au manifestat. Sigur că mă interesează și o tratare diacronică, și anume când a apărut un anumit stereotip, cum s-a dezvoltat, cum a supraviețuit, dacă a supraviețuit și cum a ajuns el să se manifeste în ziua de astăzi. Eu chiar predau la Universitatea din Bucureşti un curs de master intitulat ”Morfologia antisemitismului în România și Europa”.
Vorbind despre antisemitismul românesc, este o istorie bogată. În general, istoria evreilor din România este bogată. Era o comunitate evreiască importantă în România. Astfel, în 1939, deci înainte de începerea războiului și implicit a capitolului românesc al Holocaustului, erau circa 800.000 de evrei. Ca mărime, era a patra comunitate evreiască din lume, după Polonia (cca 3 milioane), Uniunea Sovietică și Statele Unite. Ei au jucat un rol major în economie, finanțe, comerț, profesii liberale (doctori, avocați, arhitecţi etc.), dar şi în cultură. A fost, cu alte cuvinte, o comunitate foarte puternică. Ea s-a redus dramatic. În acest moment mai sunt câteva mii de evrei (aproximativ 1% din ceea ce era în perioada interbelică). La fel s-a întâmplat în Polonia. Unde au dispărut acești evrei? În România, mai mult de o treime a pierit în Holocaust. Ceilalţi au emigrat, au fugit de comunism în Israel, în SUA sau în Europa de Vest. De fapt, evreii au fost primele și cele mai importante victime ale comunismului și nu, conform unui stereotip înrădăcinat, aducători ai comunismului. E adevărat că unii evrei au fost simpatizanți ai comunismului (fals perceput de ei ca fiind o pavăză faţă de fascismul evreofob), dar în principal, fiind negustori, mici comercianți, meseriaşi liberi cu atelierul lor, bancheri sau lucrători în bănci, având profesii liberale etc., când a venit etatismul comunist, a făcut tabula rasa, totul a fost naționalizat și evreii s-au trezit victime pur și simplu. Așa că au fugit, dar au lăsat o moștenire uriaşă, una materială și alta imaterială, culturală.
Adam Michnik, cunoscutul disident anti-comunist și conducătorul intelectualilor din Solidarność, a spus cu câţiva ani în urmă: ”Astăzi în Polonia sunt mai mulți budiști decât evrei, dar nu avem o problemă budistă, dar avem o mare problemă evreiască.” Cam așa se întâmplă și în România: e o formă de antisemitism fără evrei.
-Cum apreciati evolutia anti-semitismului si a altor forme de rasism si xenofobie in ultimii ani in cultura romana?
Nu mai avem, slavă Domnului, un antisemitism „de Stat”. A existat și acela, înainte de război (epoca Antonescu, epoca legionarilor), apoi a existat în cadrul comunismului, în timpul așa-numitului național-comunism, cu puternice coordonate xenofobe. A existat și unul post-comunist, prin partide precum România Mare, care a intrat la guvernare şi în Parlament, cu discursurile şi revistele cunoscute. Au fost și alte partide, până de curând, în 2016, precum Partidul România Unită, care a dus anti-„sorosismul” și anti-europenismul la nivele maxime.
Există în România un antisemitism difuz, popular, mascat, neexplicit, nemanifestat deschis – cel prin comentarii anonime. Ai zice că dacă sunt anonime, sunt marginale. Ei bine, nu sunt marginale: dacă apare un articol on-line care atinge, fie şi tangenţial, o problemă evreiască, vezi pe forum zeci și sute de comentarii antisemite. Vorba cronicarului: “Se sparie gândul”. Nu știi în ce țară trăiești. Toate sunt, bineînțeles, semnate cu nick-names. În spatele acestui anonimat există un orizont de așteptare care va genera dacă nu un antisemitism de Stat, cel puţin unul organizat.
Apropo de imaginea străinului în cultura română, trebuie spus că aceasta diferă în funcţie de „străin”, studiul meu fiind unul comparat, având ca subtitlu ”Studiu de imagologie în context est-central-european”. Mă interesează modul în care antisemitismul românesc se compară sau nu cu cel din jurul nostru: din Ungaria, din Germania, din Rusia, din Polonia sau din Grecia. În al doilea rând, o altă direcție de comparație este cum s-a manifestat în timp, cum era în secolul al XVII-lea, cum era în secolul al XIX-lea şi cum este în secolul al XXI-lea. Am folosit şi o altă direcție comparativă: cum este antisemitismul popular față de antisemitismul intelectual? Cel popular este unul latent și pasiv, dar persistent. De regulă, lumea simplă practică un antisemitism generat de diverse legende: în primul rând, acuzația de deicid, pe care o inoculează chiar preotul. Aproape la fiecare slujbă el nu uită să spună că evreii sunt ucigașii lui Dumnezeu.
O altă direcție de comparație este cum se compară ura față de evrei cu ura față de alți „străini”. Într-un fel e detestat țiganul, în alt fel e detestat maghiarul, turcul sau evreul. Sunt alte stereotipii, alte prejudecăţi, alte legende care funcționează și se dezvoltă în diferite forme. La români, există minorităţi etnice care beneficiază aproape numai de stereotipii pozitive, cum ar fi nemții. Ei sunt considerați ca fiind civilizaţi, harnici, corecţi etc. Există și minorități care au aproape numai stereotipii negative: aici intră evreii, țiganii și, de multe ori, maghiarii. Evreii beneficiază și de clişee pozitive, de tipul ”are cap de evreu” sau ”are cap de jidan” – adică este inteligent. Dar acest tip de stereotip basculează imediat spre unul negativ, de tipul ”E inteligent, dar corupt”. Deci hoția lui e mai periculoasă pentru că vine din partea unui om inteligent. Inteligența devine în acest caz o însuşire negativă a evreului. Un alt stereotip așa-zis pozitiv este acela că ”evreica e frumoasă”. ”Este frumoasă, dar e nevirtuoasă”. Frumuseţea ei este cu atât mai periculoasă. Un alt clişeu pozitiv răsturnat într-unul negativ.
-Se face suficient astazi in Romania pentru a salva istoria evreilor care au trait aici si a o transmite generatiilor viitoare? Ce ar trebui facut altfel?
Niciodată nu se face suficient, cu atât mai puțin în privința istoriei evreilor din România. Există forme ale Guvernului Român de a ajuta cultura evreiască: mențineîn viaţă Teatrul Evreiesc de Stat, o revistă – „Realitatea Evreiască”, o editură – „Hasefer” etc. Chapeau bas!
O alta direcţie care ar trebui să fie este menținerea memoriei a ceea ce s-a întâmplat. Și aici s-au făcut pași, mai ales în recunoașterea oficială a ceea ce eu numesc Capitolul românesc al Holocaustului, care e diferit de Holocaustul în general, dar cu efecte similare. S-au făcut pași în această direcție: a apărut o lege care nu permite negaționismul. Este o lege care, din păcate, nu se aplică în România, pentru că nimeni nu a fost niciodată sancționat în ciuda declarațiilor publice negaționiste.
Un al doilea element important care s-a făcut este înfiinţarea Comisiei „Elie Wiesel”, o comisie internațională de istorici români, israelieni și americani, care a stabilit adevăratele coordonate ale Holocaustului românesc.
Anul 1941 a fost un an de groază pentru evreii din România, așa cum anul 1940 a fost un an de groază al României. A început cu rebeliunea de la București (21-23 ianuarie 1941), apoi a fost pogromul de la Iași și ”trenurile morții” (iunie-iulie 1941), pogromul de la Odessa (22-25 oct. 1941) și începutul deportării evreilor în lagărele din Transnistria (9 oct. 1941).
Vreau să menționez, de asemenea, că în Iași, în timp ce vorbim, se preconizează înfiinţarea unui Muzeu al evreilor din Iași. Acest oraș a avut perioade când a avut o comunitate evreiască mai mare de 50%. E drept că aici erau, în același timp, și mulți evrei, dar și mulți antisemiți (Legiunea aici a apărut, Corneliu Zelea Codreanu de aici a apărut, A.C. Cuza aici era decan la Facultatea de Drept și-l avea ca student pe Codreanu; Liga Apărării Național-Creștine – LANC a apărut aici etc.). Iașul merită, așadar, un astfel de muzeu și ca un preambul, pe 7 οctombrie 2017, se deschide la Muzeul Literaturii Române, pe trei etaje, la Casa Pogor, o expoziție intitulată ”Muzeul Evreilor din Iaşi”. Realizatorul acestei expoziţii şi probabil al viitorului muzeu este un istoric ieşean, ieşit din mantaua lui Alexandru Zub, pe numele lui Adrian Cioflâncă.
-Cărțile dvs. sunt foarte bine documentate, sunt masive, necesită un timp mare de documentare. Nu v-a tentat niciodată comercialul? Pentru că există destul de mulți scriitori, care scot câte 2 cărți pe an, câte una la fiecare târg bucureștean, de 100 de pagini.
Nu numai că nu m-a tentat, mi-a fost chiar frică de un succes facil al cărţilor mele. Mai ales că titlurile, subiectele mele ar putea părea comerciale: și problema sexualității, și cea a narcoticelor, chiar și problema antisemitismului pot fi tratate în această cheie. Sau cartea mea despre Mircea Eliade şi despre I.P. Culianu care ridică problema derapajului legionar al lui Eliade, a asasinării lui Culianu etc. Toate acestea pot fi tratate într-o cheie frivolă, senzaţionalistă. Unele dintre aceste subiecte au fost tabu și riscam să trec de la tabuizarea lor la tabloidizarea lor.
Tratamentul meu este din perspectiva istoriei culturii, a antropologiei culturale, dar nu vreau să-i sperii pe cititori. Eu mențin un nivel eseistic al cărților mele, cu toate că el este documentat cu informații foarte exacte. Principiul care mă călăuzeşte sună aşa: „Nu există problemă, oricât de grea, care să nu poată fi explicată cu cuvinte simple”.
-Sunteți un expert al subiectelor tabu, al extremelor culturii. Acceptați definiția aceasta?
O accept cu unele rezerve, și anume: nu caut în mod deosebit care este subiectul tabu următor. Cineva a zis: ”Domnule, după narcotice și sexualitate, ce să mai scrii? Despre îngeri?” Am răspuns: „A scris cineva deja despre asta, prietenul meu, Andrei Pleșu”. Într-o zi a intrat un domn în librărie întrebând: „Mai aveţi cartea lui Pleşu despre ingineri?”.
-Despre cartea ”Sexualitate și societate”, ați declarat într-un interviu la RFI că a fost o ”aventură intelectuală majoră”. Este acest volum cel mai important al dvs.? Cum îl situați în raport cu celelalte?
Nu cred că este cel mai important, e la fel de important ca și celelalte cărţi. Îmi iubesc cărțile. Cartea ”Sexualitate și societate” a fost pentru mine o ”aventură intelectuală majoră”, dar undeva în carte spun mai mult decât atât: că ”a avut asupra mea un efect existențial” și că „am scris această carte în aceeași măsură în care ea m-a scris pe mine”. O altă declarație este aceea că „am riscat foarte mult”. Nu este ușor să justific aceste declarații.
De fapt, în toate cărțile mele, și în ”Imaginea evreului în cultura română”, și în ”Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească”, și în ”Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu”, și în ”Narcotice în cultura română” și în cartea despre sexualitate, a trebuit să-mi asum anumite riscuri. De pildă, este riscul de a umbla prin pădure fără hartă și busolă. Când nu ai repere bibliografice, nici precursori, când nu ai cu cine să nu fii de acord, nici cu cine să polemizezi, trebuie să riști.
Nimeni nu mai scrie astăzi cărți de la origini până în prezent, decât dacă te afli în cultura română, o cultură care are foarte multe întârzieri și subiecte netratate din diverse motive: fie din cauza unor întârzieri culturale, fie din pudibonderie.
Culturile mari au o mitologie şi o literatură a erosului: Ovidiu cu ”Ars amandi”, „Cântarea cântărilor” la vechii evrei, „Kamasutra” la indieni, „Decameronul” lui Boccaccio și „Satyricon” al lui Petronius, „1001 de nopți” la arabi, cu Casanova, cu Marchizul de Sade și legenda lui Don Giovanni, există o întreagă literatură a sexualităţii, fiction sau non-fiction, de milenii. Noi, ca o cultură cu întârzierile ei, am început abia pe la 1830, cu Anton Pann și ”Spitalul amorului”. Cu alte cuvinte, avem secole de recuperat în literatura erotică.
-Mă gândesc deseori că, pentru a scrie despre narcotice sau orice alt subiect, trebuie cumva să îl și experimentezi. Așadar, cum stați cu narcoticele?
Mulți ziariști m-au întrebat despre asta și răspunsul meu a fost acelaşi: „Nu răspund la provocări”. Nu fumez, dar sunt un om care avea 20 de ani în 1968, la ”revoluția hippie” și narcomania aferentă. Am avut norocul, una din marile şanse ale vieții mele (alături de căderea comunismului, pentru care îl binecuvântez în fiecare zi pe Dumnezeu) este că am fost contemporan cu mișcarea hippie, care m-a format mental și psihologic.
-Sunteți profesor universitar, predați inclusiv la programe de masterat, probabil sunteți și îndrumător de doctorate. Sunteți un profesor sever, exigent? Care credeți că este metoda cea mai adecvată ca să ”prindeți” la studenți?
Nu sunt excesiv de sever, încerc să-mi atrag studenții, fără să-i manipulez, în istorii interesante și explicate interesant. Se vede asta și din cărțile mele, care de regulă devin manuale pentru studenții mei, care sunt foarte atraşi de subiecte.
Cărțile mele nu sunt scrise pentru a incrimina sau a dezincrimina drogurile sau sexualitatea. Nu mă interesează să aplic o grilă legalistă, juridică, și nici măcar una morală, decât în măsura în care personajele sau comportamentele despre care vorbesc traversează niște epoci în care morala s-a modificat. În acest caz, aplic această grilă etică. Altfel, eu nu am de ce să o aplic pentru că aș opera cu coordonate morale ale zilei de astăzi, aplicându-le unor timpuri de acum 300 sau 1.300 de ani, ceea ce nu este profesional. De regulă, trebuie să gândești fenomenul în funcție de Zeitgeist, de coordonatele morale contemporane cu ale fenomenului cercetat, nu de cele ale cercetătorului. A spune astăzi că sacrificiile umane ale aztecilor, de pildă, nu erau morale pentru că nu e bine să omori oameni, e ridicol.
-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieți, unde scrieți, aveți superstiţii în legătură cu scrisul?
Scriu direct la computer. Cărțile pe care le citesc pentru documentare ”le maltratez”: subliniez propoziţiile, îmi fac semne şi adnotări pe margine. Iau cartea în posesie ca pe un teren (îl ar, pun semne, bat țăruși). Tineri, nu faceţi asta acasă! Sistemul meu de fișare este special pentru că, în timp ce lucrez la o carte, găsesc elemente pentru cărțile următoare. În timp ce caut ceva despre narcotice, găsesc ceva despre sexualitate şi adaug în fişe pentru o carte viitoare.
În timp ce scriu o carte, pregătesc alte 2-3 cărţi viitoare. Primul meu studiu despre narcotice la români l-am publicat în 1988, păcălind cenzura comunistă, scriind despre „plante psihotrope”, ca să nu înțeleagă tâmpitul de cenzor despre ce e vorba (cenzorii comuniști erau harnici, devotați cauzei partidului, dar proşti). De atunci, sau chiar de dinainte, culeg fișe, informații, pe care le-am materializat de curând în volumul „Narcotice în cultura română”.
Mulțumim.
(Sublinierile ne aparțin. Portretul de copertă al domnului Andrei Oișteanu îi aparține lui Tudor Jebeleanu)
