Interviu

”Datorită proviziilor de iubire pe care le-am făcut cîndva cu bunicii noștri, sîntem încă în picioare” (Cătălin Pavel, interviu, FILIT 2019)

M-am îndrăgostit (iar spun vorbe mari!) de Arheologia iubirii, apărută la Editura Humanitas în 2019, și de articolele sale din Dilema veche. Am avut impresii amestecate privind romanele pe care le-am citit, Nicio clipă Portasar (Editura Cartea Românească, 2015) și Chihlimbar (Editura Polirom, 2017). Am vrut să-l cunosc pe autorul acestora, Cătălin Pavel, care împărtășește, chiar de la distanță, cu mine două mari pasiuni, cartea și arheologia. Prilejul s-a ivit la FILIT Iași 2019, unde am discutat printre picături, ba am descoperit o altă mare pasiune comună, muzica bună (iar participanții la jam session-ul cu scriitori știu despre ce vorbesc). Cătălin Pavel a avut amabilitatea să răspundă și la întrebările formulate de editorii filme-cărți.ro și așa a ieșit acest interviu.

-Ai pendulat permanent între cărți, articole, studii de arheologie, istorie, mitologie și literatură. Cum decurge o zi din viața unui arheolog, când mai are acesta timp să citească și, mai ales, să scrie, cum îți gestionezi timpul?

O întrebare mai bună nu se putea – problema timpului e esențială pentru oricine n-a avut curajul să abandoneze orașul. Cred că unii din cei realmente talentați nu au capacitatea de a-și pune problema timpului (problema lui „sînt atît de ocupat”) – ei pur și simplu își încep cheltuiala de timp direct cu ceea ce este esențial, cu ceea ce le cere acest talent. Cu ce mai rămîne din bugetul de timp faci apoi ce se mai poate face. Abordarea asta despotică presupune bineînțeles că te poți trezi că se rupe căruța – financiar sau social. Paradoxul e deci că s-ar putea să fie mai bine să ai mai puțin talent, ca să apuci să-ți pui mai pragmatic problema gospodăririi lui. Scriitorii cu operă nu sînt pînă la urmă cei mai sclipitori, sînt cei mai îndîrjiți.

-Alexandru Budac, spunea într-o recenzie din revista Orizont, în 2015, că ”daimonul tău e prozator”. Poezie, proză scurtă, roman, eseuri, carte de specialitate? De care te simți cel mai apropiat?

Forma mea de existență spontană este poezia. Pe de altă parte, sînt mai antrenat să recunosc lumea, lumea ca totalitate, în cîte un roman. Textele științifice îmi fac o plăcere enormă, este plăcerea stenică a construcției unui argument. Cît despre eseuri sau articolele din Dilema, aici intervine și niște retorică, și datoria pe care simt că o am pentru public, căruia nu-i pasă dacă am un doctorat, ci dacă înțeleg realmente despre ce vorbesc, sau doar bat cîmpii.

-Spuneai, într-un interviu la RFI, că ”Orice entuziasm despre o carte abia publicată e mimat”. Cum percepi ”Arheologia iubirii”, a trecut suficient timp? Este o carte destul de diferită, totuși, de romanele publicate în ultimii ani. În plus, chiar tu îmi spuneai că ”cel mai important secret al meseriei de arheolog este că ne bucurăm când cineva citește despre arheologie”.

Spuneam că entuziasmul e mimat pentru că orice scriitor care trebuie să promoveze o carte, vorbind despre ea în zeci de ocazii diferite, ajunge să n-o mai suporte. Deja pînă o aduci la bunul de tipar treci de atîtea ori prin text încît el își pierde orice gust. Totuși Arheologia iubirii e una din cărțile pe care le-am scris cu cea mai mare plăcere, și provocarea la care ea răspunde mi se pare încă legitimă. Nimeni nu se va distra oricum mai mult citind-o decît m-am distrat eu scriind-o, și nimeni nu va învăța mai mult din ea decît am învățat eu. Secretul rușinos al scrisului este că marea satisfacție e să scrii, nu să vinzi.

-Tot în acel interviu mărturiseai că ”înainte de orice carte, te gândești: „să nu fie de dragoste”. Uite că ai scris o carte despre arheologia iubirii. Ți-ai călcat pe suflet ca să scrii asta?

Cîtuși de puțin, în arheologie chiar era necesară o temă de-asta vaporoasă, pentru că îți pui întrebarea, cum fac eu acum să tratez această temă cu cazmaua, și asta îți pune mintea la contribuție. În interviu probabil mă refeream la faptul că tare aș vrea să scriu un roman care să nu fie în primul rînd un roman de dragoste. Dar mereu alunec într-acolo. Poate că doar am ceva de rezolvat și apoi mă voi potoli (slabe speranțe).

-Ai căutat special, în șantierele arheologice pe unde ai fost, dovezi sau indicii care să ateste ”prezența” iubirii? Cum ai reușit să te documentezi pentru un eseu precum cel de la Humanitas? Fișezi de pe acum acte, documente, articole, indicii, publicații pentru viitoare cărți sau te ocupi doar după ce hotărăști tema următoarei cărți?

Știu foarte bine, din jurnalele mele de săpătură și din ceea ce am publicat, ce s-a întîmplat pe șantierele la care am participat în ultimii 20 de ani, deci pot extrage de acolo ceva informațiile relevante atunci cînd îmi propun o temă anume. Dar experiența mea este zero în comparație cu ceea ce efortul comun al arheologilor din lumea mediteraneenă extinsă a produs deja în ultimele două sute de ani. Uneori, bineînțeles, dau exemple din ce mi s-a întîmplat mie ca să ilustrez la prima mînă atît frumusețea, cît și failibilitatea acestei științe. Dar Arheologia Iubirii acoperă situri din Republica Dominicană în Iran și o perioadă de 40.000 de ani, deci singura soluție rămîne biblioteca. Cît despre fișe, da, am făcut mii de fișe în tinerețe. Acum mai am doar cîteva chestii importante în cap și am început să am idee ce carte să deschid cînd mă interesează ceva.

-Atunci când scrii roman, există tentația de a introduce în text știința arheologiei, de a da explicații arheologice sau istorice cumva erudite?

Din nefericire, da. E drept că doar în romanul meu de debut, ”Aproape a șaptea parte din lume” (Humanitas 2010) apare un arheolog, dar pasaje despre antichitate, ca un fel de mici articole din Dilema, apar și în romanele următoare. Ele n-au ce căuta acolo, din multe motive, dar uneori, ca să nu abandonezi romanul, faci concesii și continui să scrii, iar asta e ceea ce contează. La sfîrșit devine uneori greu să mai extragi din text ceea ce funcționase cîndva doar ca proptea. Sunt de acord că pasajele de erudiție în literatură sînt detestabile, dar pentru mine asta ține de maniile mele de colecționar de care încă nu pot să scap. Uneori erudiția doar furnizează material parodiei și atunci prezența ei în literatură devine mai degrabă benignă.

-Ai obiceiul să faci o dedicație pe fiecare dintre cărțile tale, fie roman, fie de altă factură. De pildă, romanul ”Nicio clipă Portasar” este dedicat bunicilor tăi, Ioana și Paraschiv. Care este relația ta cu ei, te-au inspirat în alegerile făcute până acum?

Cum ar putea bunicii să nu fi fost esențiali? Romanul respectiv e, de altfel, inspirat de povestea bunicului meu, care a mers cu armata română pînă în munții Tatra în al doilea război mondial. Iar bunica mea a construit pentru mine, cînd eram copil, un spațiu luminos, inexpugnabil, fără nici un fel de reziduuri, iubire și-atît. Datorită proviziilor de iubire pe care le-am făcut cîndva cu bunicii noștri, sîntem încă în picioare.

-În romanele tale, ai ales personaje sau locuri cumva neobișnuite, poate cu intenția de a-i readuce în atenția cititorilor sau de a le stârni interesul pentru noi informații de cultură generală. În ”Nicio clipă Portasar”, de exemplu, e vorba de Ammianus Marcellinus și de Portasar. În ”Chihlimbar”, dincolo de Dimitrie Cantemir, în centrul romanului îl avem pe Josquin des Prez, un compozitor francez al Renașterii. De la ce idei ai pornit oferind o nouă viață acestor locuri și personaje?

Niciodată nu am scris literatură pentru a aduce în atenția cititorilor informații de cultură generală. Ar fi una din cele mai puțin ambițioase mize ale literaturii, ar fi bătaie de joc, cum ai bate un holțșurub cu ciocanul. Pentru mine, cultura e vie, tot ce am citit există, tot ce e inventat e tangibil, tot ce e istorie e aici cu noi. Trebuie extins teritoriul realității, și pentru asta avem la dispoziție nesfîrșitul covor de Buhara al culturii. Sigur că mai trebuie învățat și cum se pășește pe el.

-Cât de greu a fost să scrii un roman precum ”Chihlimbar”, care este totuși un roman-experiment, cu un stil deloc obișnuit, cu o harababură de personaje, locuri sau situații?

Nu e deloc greu să produci harababură. Greu ar fi să scrii ceva sofisticat, ceva subtil.

-Vezi o evoluție în romanele tale (de reținut că romanul de debut a luat chiar distincții importante și a fost tradus în străinătate)? Ai în vedere să continui să scrii și să publici literatură în viitorul apropiat?

Se putea mai bine, dar parcă o evoluție a scriiturii există într-adevăr. Aș zice că am mai renunțat la unele manierisme, la unele fandoseli. Că în ansamblu sînt acum mai puțin temător și afectat în ceea ce scriu, deși mai e mult drum de făcut. Problema cu evoluția în literatură e că prin ea nu doar cîștigi, ci și pierzi. Pentru că la început, da, scriai mai prost, dar și mai proaspăt, aveai mai puține unelte, dar un braț mai puternic etc. Da, parcă văd că voi mai publica, deși sînt aproape sigur că nu de-asta are nevoie România, de încă o carte de-a mea.

-Ai ales deja subiectul viitoarei cărți? Va fi un roman sau o carte de specialitate? (Pe de o parte, să știi că vreau să te provoc cu această întrebare, pentru că, în același interviu de anul trecut de la RFI, spuneai că ”decizia despre ce să scrii nu este luată realmente conștient”.)

Păi da, adevărul e că nu scoți o foaie de hîrtie și enumeri pe ea niște teme despre care ar fi profitabil să scrii. Dacă ești scriitor sadea, temele mari răbufnesc pur și simplu din tine și de obicei sînt cele despre care ai scris deja, și nu o dată. Pentru o carte de specialitate însă, e clar că trebuie să-ți propui, și să propui editurii, un proiect; ea nu se scrie spontan între sindrofii. Speranța mea e să pot continua, ca metodă, ceea ce am făcut în Arheologia iubirii, pentru că răspunsul publicului mi s-a părut copleșitor de pozitiv. Bănuiam că e nevoie de știință scrisă ceva mai cald, dar felul în care a dispărut cartea de pe rafturi e aproape îngrijorător. Literatură poate în semestrul doi, cînd am mai puține cursuri…

„Aproape a șaptea parte din lume” a fost cartea câștigătoare a unui concurs al UniCredit pentru debut la care a participat și romanul meu de idei „Abandonul calului negru”. Acestuia din urmă i s-a reproșat de către juriu că ar fi un „roman cu teză”, ceea ce m-a intrigat, întrucât chiar l-am gândit ca pe un strigăt de disperare privind o societate în criză. În plus, “Coliba unchiului Tom” are o teză evidenta, iar “Dragostea durează trei ani” al lui Beigbeder este un roman cu o teză care e inclusă chiar în titlu! În aceste condiții, am ținut să citesc cartea câștigătoare, scrisă de tine, pentru a vedea cu ochii mei dacă este „fără teză”. Am descoperit un roman alcătuit din fraze alcătuite cu mare finețe, aproape fiecare paragraf constituind o bijuterie literară în sine. Cu toate acestea, mi s-a părut că lipsește nu neapărat teza, ci o poveste închegată, o construcție narativă bine strunită care să stârnească și să mențină atenția cititorului pe tot parcursul lecturii. Ce crezi că este mai important în romanul contemporan între estetica stilului și coerența intrigii? Dar între reliefarea unor angoase existențiale și transmiterea prin mijloace artistice a unui mesaj de natură morală către cititor? (Victor Alartes)

Vă rog să mă credeți, cariera mea de scriitor, atîta cîtă e, datorează foarte mult norocului. Am debutat și în proză și în poezie cîștigînd un concurs de debut, UniCredit/Bibliofagia în 2010 și Premiile Mircea Ivănescu/Artgothica în 2013. Asta e chiar culmea baftei, pentru că știu și din experiența literară, și din cea academică, cît de dificil este să alegi un manuscris sau o aplicație din o sută. Practic niciodată cea aleasă nu e cea mai bună! Aproape că s-ar putea spune că talentul (inclusiv cel pentru stil sau pentru intrigă, de care vorbeați) e, așa, pe locul cinci sau șase în topul calităților necesare unui scriitor. Și cu siguranță mai importantă decît talentul este capacitatea de a ține cu dinții de vocația ta pînă cînd apare în sfîrșit o fereastră, un juriu mai luminat, un redactor de carte cu instinct bun și neipotecat comercial.

-Mulțumim mult pentru răspunsuri.

(Întrebări formulate de Jovi Ene și Victor Alartes. Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Libhumanitas.ro, Pagina de FB FILIT Iași, Polirom.ro, Viitorulromaniei.ro)

Articole similare

Reservoir Dogs (1992)

Jovi Ene

100 Years of Football

Jovi Ene

Interviu Cătălin Mihuleac: ”Am scris cartea dominat de o magie pe care nu o pot explica.”

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult