Filme Filme asiatice

Shavua ve Yom (2016) – O săptămână și o zi

Shavua ve Yom (2016) – O săptămână și o zi
Regia: Asaph Polonsky
Actori: Shai Avivi, Sharon Alexander, Evgenia Dodina, Uri Gavriel, Tomer Kapon

Anul acesta, la Festivalul Filmului Evreiesc de la Boston, scenaristul-regizor Asaph Polonsky i-a făcut pe multi spectatori să se simtă oarecum stânjeniți să râdă, atunci când subiectul filmului său de debut invita la tristețe. Căci povestea este tragică, este povestea unui cuplu, Eyal și Vicky, care își pierd unicul fiu bolnav de cancer, la numai 25 de ani.  Dar filmul este o dramă comică, totuși. Eu cred că nici manico-depresivii nu-ncearcă un asemenea amalgam de emoții contradictorii, pe parcursul a doar 94 de minute. În schimb publicul bostonez, gata mereu să chicotească la orice mică șotie, a trecut prin niște sinusoide emoționale la vizionarea de la Museum of Fine Arts, cum cred că rar i-a mai fost dat.

După numai o săptămână de doliu, mama fiului dispărut își reia o viață absolut normală, cerând suplinitorului ei să se retragă, fiindcă dorește să-și reia mai curând decât programată, activitatea ei obișnuită, de la catedră. Mi se pare neverosimil. Încerc o explicație.  Poate că pierderea unui fiu nu este ceva rar într-o țară ca Israelul, în care serviciul militar generează tragedii de asemenea anvergură în viața cuplurilor aflate la mijlocul vieții, prea tinere să pună punct dorinței de a se mai bucura de viață, și prea vârstnice să mai conceapă alți copii.  Dar nu mă pot convinge că lucrurile ar sta chiar așa. Urmărind mai bine jocul interesant al actriței, reușesc să descifrez o apatie în expresia feței, o luptă de a salva aparențele, de a folosi respectarea scrupuloasă a obiceiurilor, în schimbul auto-distragerii de la suferință.

Atenția filmului nu se îndreaptă către tînărul care a murit, ci către cei rămași, cu încercările lor de a da un sens vieții, după dispariția prematură a fiului lor. Tatăl, Eyal, de un nonconformism hilar, tip Larry David,  este într-o agitată rebeliune contra cutumei locale, care i-ar impune ca după numai o săptămână de Shiva (perioada de doliu în credința iudaică) să-și reia viața obișnuită, ca și cum cel decedat nici n-ar fi existat vreodată. El, spre deosebire de soție, refuză reîntoarcerea la aceeași viață de dinaintea peirderii.  Refuzul lui ține clar de refuzul de a accepta moartea copilului.  Refuzul lui de a vizita mormântul conform datinii într-o zi anume, este edulcorată glumeț de justificarea  că-i mai bine de păzit casa, fiindcă hoții deștepți pot da o spargere, profitând de plecarea familiei și vecinilor la mormânt, în ultima zi a Shivei.  Așadar el ignoră ceea ce se cuvine a respecta, într-o întoarcere pe dos a politețurilor și ipocriziilor culturale și sociale. Vecinii care i-au ocolit pe perioda cât fiul era bolnav, apar conștiincioși la ușă, cu un bol cu salată, conform tradiției, dar Eyal îi evită, iar mai spre seară, Eyal este scandalizat de gemetele vieții intime a cuplului vecin, care se aud dinspre dormitorul lor,  prin camera fiului lui decedat. 

Viața continuă ca și până acum, deci, iar moartea fiului nu are nicio semnificație pentru nimeni, puțin le pasă altora de pierderea lor. Permanent uimit de fluxul neînterupt al vieții, de timpul care nu poate să stea în loc, omul se revoltă în felul său.  Eyal este imatur, regreseaza intr-un fel de comic copilăresc, unde totul este permis, în căutarea fiului pierdut, împrumutând obiceiuri până acum străine de el. Cîteva exemple: se încăpățânează să caute nimic mai mult decât o anume pătură în camera de la ospiciul unde-a murit fiul său și unde personalul atât de obișnuit cu muribunzii, lipsit de afect, poate încerca drept unică emoție o enervare ca răspuns la sâcâiala absurdă a lui Eyal cu pierderea păturii. Sau se împrietenește la cataramă cu vecinul de 20 de ani, Zooler, fumător experimentat de marijuana, care-l va ajuta și pe el să confecționeze țigari cu iarbă, pe care le vor fuma amândoi cu plăcere, chiulind de la datoriile lor zilnice. Marijuana medicală, pe care Eyal o sustrage din camera unde murise fiul său, și în care un alt muribund, care tocmai îi luase acestuia locul, ii indică sertarul unde poate găsi punga cu drogul; Eyal se joacă de-a chirurgii împreună cu o fetiță întâlnită pe holurile ospiciului, și cu noul lui prieten, Zooler, imaginând o vindecare miraculoasă a unei paciente din ospiciu, ruda fetiței; devine inacceptabil de impulsiv, trăgând palme cui merită, adică acelei vecine ipocrite, care-și strigase orgasmele la volum maxim, până în camera pustie a fiului dispărut. Apoi se-ncaieră cu domnul de alături, partenerul de sex al femeii pălmuite, așa cum ar face un adolescent scos din sărite, care are de plătit o poliță unui coleg.

Dincolo de umorul pe care-l degajă, situațiile par că aduc în scenă cu sarcasm, mecanismele primitive psihologice, cum ar fi regresul, represia, negarea ori agresivitatea pasivă, mecanisme pe care oamenii obișnuiesc să le folosească, atunci când sunt în doliu.

 Toate acestea ne fac să zâmbim, și să ne gândim (mai ales când gândim la rece) că a face doliu nu înseamnă numai a plânge lângă un mormânt, ci și a-ți schimba din temelii propriile reacții, propria fundație, și a învăța să trăiești altfel, non-conformist, înseamnă a iubi clipa care-a mai rămas, și, mai ales, a râde. Ca la Săpânța. Este un film cu doi clovni, Eyal și Zooler, care râd de necaz, fiindcă viața-i tristă, nu se oprește-n loc nici chiar dacă moare cel căruia i-ai dat viață, și-atunci, ce-ți mai rămâne, ca un ultim protest ori soluție este să râzi de ea și de tine și să mergi înainte.

Despre roluri și jocul actoricesc, o reverență specială pentru talentatul actor Shai Avivi.

Prietenia dintre cei doi bărbați, Eyal și tânărul Zooler, amintește de cea din „Breaking Bad”, dintre Walter și Jesse.  Bărbați simpatici, de vârste diferite care se au unul pe altul, care împărtășesc aceeași chimie cu formule luate din joc și emoții, din comunicări nonverbale.  Re pare, privită de la distanță, la fel de strânsă ca una tată-fiu, dar poate mai durabilă, prin alegerea reciprocă, nealeatorie.

Filmul m-a fascinat și pentru informațiile despre tradiții israeliene, felul în care arată cimitirul, școala, strada, casele intr-o comunitate oarecare din Israel, modul în care conviețuiesc acolo oamenii, foarte aproape unii de alții, mult diferit de socialul pe care l-am cunoscut eu în locurile în care-am locuit până acum. 

 Pe tot parcursul filmului, regizorul s-a jucat cu emoțiile noastre, vrând, parcă, să ne pună la încercare, să ne testeze limitele de a tolera sinusoidele afective pe perioadă scurtă.   Cu Victor, soțul meu, cred că regizorul a avut succes maxim: filmul i-a devenit atât de greu de suportat, încât a cedat pe la jumătatea lui, și s-a retras. Urmând ca eu să-l văd până la capăt, ca să vă las această cronică.

Nota: 8/10

Articole similare

Lipsă de comunicare: La séparation (1994)

Dan Romascanu

Două mame pe o insulă: Yuhi No Ato (2019)

Dan Romascanu

Filme pe scurt: The New World (2005)

Tudor Mirică

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult