Digger (2026)
Regia: Alejandro G. Iñárritu
Distribuția: Tom Cruise, John Goodman, Sandra Hüller, Riz Ahmed, Michael Stuhlbarg, Jesse Plemons
Alejandro G. Iñárritu nu mai are nevoie de nici o prezentare, de vreme ce filmele sale precedente Birdman (2014) și The Revenant (2015) i-au adus două premii Oscar, unul după altul, pentru Cel mai bun regizor. Iñárritu revine în forță după o perioadă destul de lungă de timp, cu Digger o comedie neagră de „proporții epice”.
Primele secvențe ale filmului se derulează în camerele unui palat izolat, cu o fereastră generoasă spre nicăieri, redând o zi obișnuită din viața unui ins căruia nu-i lipsește nimic. Digger Rockwell (Tom Cruise ) a construit un imperiu iar acum este conectat artificial prin intermediul ecranelor la lumea exterioară. Tradiția familiei sale de a săpa neîncetat (după petrol) a cărui simbol suprem stă agățat în cui într-una dintre încăperile somptuoase ale sale, drept trofeu, în locul unui cap de animal sălbatic proaspăt vânat, este o lopată. În spatele grimaselor forțate pe care le afișează ori de câte ori este deranjat se conturează profilul acestui magnat al petrolului ale cărui atribute sunt : grandomania, duritatea, indiferența, banii și imperiul lui fiind tot ceea ce îl interesează.
Vizual, filmul este extraordinar prin procedeul de juxtapunere, de suprapunere a mai multor narațiuni, Iñárritu excelează în designul unor lumi, apocaliptice, distopice. Imaginea filmului este semnată de Emmanuel Lubeski. Interioarele joacă un rol central, totul este exacerbat, de la costume, la decor, la spațiile în care se mișcă personajele, o lume pe care regizorul o creează cu minuțiozitate, cu fiecare detaliu care face parte din recuzita sa.
Filmul are o dinamică excepțională și un ritm alert. Cadru după cadru personajele se confruntă cu o nouă urgență ce necesită o rezolvare imediată, pe care Rockwell o are de administrat. El se înconjoară de experți a căror părere nu contează decât în măsura în care teoria lor poate fi contestată în secunda doi. Pornind de aici, Iñárritu țese un milieu de personaje obscure dar ușor recognoscibile, care indiferent de cât de bine și-ar susține cauza, nu sunt niciodată suficient de pregătiți . Odată scăpați de sub control, ei sunt pedepsiți la prima abatere, neutralizați. Nevoia compulsivă de a ține în jur niște “yes-mani” care să le aprobe și cele mai absurde cerințe, satisfăcându-le astfel nevoia de a se simți cei mai importanți de pe planetă. Avizi de putere, pe care o urmăresc cu consecvență dar lipsiți de luciditate, “sapă groapa” unul altuia pentru a prelua cu rapiditate controlul, fără de care devin irelevanți.
Una dintre premisele filmului se referă la ceea ce se întâmplă atunci când „demența” preia puterea, până unde pot escalada situațiile și care este momentul decisiv în care va avea loc „aruncarea în haos”. Abuzul de putere este întotdeauna decisiv. Manipularea adevărului și favorizarea minciunii duc la perpetuarea unei stări de insecuritate și de incertitudine ce conduce către consecințe devastatoare, ireversibile pentru întreaga omenire.
Filmul are în primul rând un substrat politic extrem de pronunțat. Există o scenă în Digger, a discursului grandilocvent al lui Rockwell în fața unei audiențe lărgite și consistente. Parodia țintește direct către o societate americană clădită pe discursuri grandioase (de tipul „Make America Great Again”), mărețe, izvorâte din mândria acestor conducători hulpavi, concentrați pe a menține și întreține un mecanism interior aparent funcțional , dar care se clatină din temelii.
În spatele mașinăriei de propagandă stă cuminte o statuie în care simbolul femeii legate la ochi semnalează că „Justiția e oarbă!”, pentru tipi ca Rockwell totul este „un business” , o afacere profitabilă ce trebuie tranșată numaidecât. Exploatarea acestui „capital uman” alcătuit din suma dorințelor, limitărilor și a libertăților , în timp ce urmărește un singur interes, acela de a face apologia petrolului.
Se observă detașarea personajului de restul fundalului prin culoare, includerea în cadre, în care camera stă focusată pe chipul său, al salvatorului suprem, în realitate propovăduitorul unei „dictaturi ascunse”, camuflată sub discursul contrafăcut și pervertit al „bunului samaritean”, un singur om aflat în slujba omenirii debordând de falsitate, impostură și cinism.
Cruise este frenetic, exploziv, impunător, se mișcă cu o precizie de balerin în mijlocul unei „arene de lei”, demonstrând că a lucrat cu corpul său la maximum pentru a obține cele mai bune rezultate.
Sunt multe întorsături de situație care fac diferența în Digger. Suntem învitați în mijlocul circului , „o fermă a animalelor”, printre acești politicieni care hotărăsc și care “se joacă” cu lumea întreagă după bunul lor plac. Se desfășoară în fața privitorului un spectacol pe cât de grotesc, pe atât de plauzibil în contextul politicilor secolului în care trăim. Lumea lor, a acestor oameni care conduc cu “mână de fier”, e putredă.
La un moment dat, într-unul dintre cadre se poate vedea un afiș cu Opening Nigh (1977) , unul dintre filmele de referință ale lui John Cassavetes. Acesta este o referință, un indiciu important asupra plot twistului pregătit de Iñárritu, care schimbă cursul evenimentelor.
Prin intermediul mizanscenei, senzația creată este aceea de acvariu în care sunt așezați politicieni preocupați de propriul ego, suprainflamat, rupți de realitate, trâind în propria lor bulă, privilegiați până în măduva oaselor, pentru care orice pericol este de fapt o amenințare la adresa propriului statut.
Această balansare între pericolul iminent al un dezastru natural, care cere alinierea experților pentru a rezolva și a preveni calamitatea să aibă loc și disperarea de a nu putea controla “vremea”, soldată cu accese necontrolate de furie, permite a ascunde în subsidiar o critică aspră vis-a-vis de maladia controlului de care suferă președintele SUA și a tuturor celor care obsedați de control, dar rupți de realitatea oamenilor de rând, trâind în camere ermetice și având discuții interminabile și de multe ori inutile în spatele ușilor închise, între patru ochi.
Disperarea de a pierde posesia asupra petrolului, în favoarea dușmanilor de moarte ai SUA, Rusia care s-a coalizat cu China. Reasigurarea în discursul de cele mai multe ori patetic, că SUA este singura mare putere a lumii și nimic nu poate schimba acest aspect.
Obsesia americanilor de a rămâne pe veci “stăpânii petrolului”, de a nu lăsa pe nimeni să se atingă de această sursă inepuizabilă de a produce profit, de a o capitaliza, de a avea exclusivitate.
În Digger, Tom Cruise este one- man show, făcând ca toți ceilalți actori: John Goodman, Riz Ahmed, Sandra Hüller sau Jesse Plemons, să stea de această dată, în umbra performanței sale actoricești incontestabile, demne de un viitor premiu Oscar. Transformarea fizică a lui Cruise pentru acest rol amintește de alte două filme în care actorii acceptă să adopte o înfățișare respingătoare : Gary Oldman în Darkest Hour (2017) și Leonardo DiCaprio în J. Edgar (2011).
Persiflați până la refuz, acești politicieni dețin adevărul absolut, hotărând viitorul omenirii. Cât timp suntem prea ocupați să ne punem în ordine viețile, pentru ei, extincția e o chestiune de câteva secunde. Filmul ia în răspăr o serie întreagă de producții hollywoodiene care prezentau națiunea americană și pe liderii ei, ca fiind învingători prin deciziile luate, niciodată răspunzători pentru escaladarea oricăror conflicte. Digger Rockwell provoacă repulsie prin mimica feței, caracterul său grotesc, el poate atrage prin acțiunile diabolice sau dimpotrivă devine respingător, dar un lucru e cert, nu lasă indiferent pe nimeni, e un personaj complex, dar inaccesibil în același timp.
Digger este distribuit în România de Vertical Entertainment și poate fi vizionat în cinematografe începând cu 2 octombrie 2026.
