Prin blogosfera cinefila

Prin blogosfera cinefilă (30 octombrie – 5 noiembrie 2017)

-Se apropie finalul anului, așa că e prilej de filme bune, poate blockbusterele s-au cam terminat. Adrian Georgescu ne prezintă câteva dintre filmele pe care le mai așteaptă în 2017, toate sună grozav. Iată ce spune despre Gerald’s Game: ”O nouă ecranizare după Stephen King, într-un an în care multe cărți de-ale sale au prins „viață” pe micile și marile ecrane. Romanul a apărut în 1992 și, inițial, trebuia să fie un fel de pereche pentru Dolores Clayborne, despre care am scris aici. Despre ce e? „În timp ce încercau să-și condimenteze viața sexuală, în casa lor izolată de lângă un lac, soțul moare brusc, lăsând-o pe soție încătușată de pat”. Nu-i o premisă care să te facă să vezi filmul?”

-Tot Adrian Georgescu ne povestește despre patru filme bune și puțin cunoscute cu Tommy Lee Jones. Printre ele, The Executioner’s Song (1982): ”Film pentru televiziune făcut după romanul lui Norman Mailer, pe baza unei povești adevărate. Aici, Tommy Lee Jones joacă un rol splendid și intens, al unui tânăr, Gary Mark Gilmore, care iese din pușcărie după 12 ani, unde a stat pentru un jaf. Părăsit de femeia pe care o iubea, el comite două crime lipsite de sens, este arestat, judecat și condamnat la moarte, într-o perioadă în care pedeapsa capitală de-abia fusese reintrodusă în America. Deși apropiații și avocații îl sfătuiesc să facă apel, Gilmore pledează pentru ducerea până la sfârșit a sentinței, devenind astfel primul om executat în State după 10 ani. Povestea acestui om, care a stârnit mult interes în SUA la vremea respectivă, a mai fost redată într-un alt film bun, Shot in the Heart (2001). După mine, este cel mai bun rol al lui Tommy Lee Jones, într-un film complet necunoscut azi. Trebuie să-l vedeți!”

-Printre filmele cutremurătoare pe care le puteți viziona, la modul tulburător, nu horror, se numără și ”Masacrul din Nanking”. Despre acest film, scrie LazOrtansa pe CeFilmeVad: ”A fost pentru mine și probabil și pentru alții care au urmărit miniseria, o experiență cutremurătoare despre cruzimea sălbatică exercitată asupra populației civile chineze: familii  întregi răpite ,violate, cu mic și mare, torturate, desfigurate de grupuri de soldații japonezi, la îndemnul superiorilor militari și politici.  Doar din Nanking , în doar 6 săptămâni , armata japoneză a omorât peste 200 de mii de oameni, răpind alte zeci de mii de  civili.  Văzusem acum câțiva ani experimentul din Manciuria și credeam că am idee ce s-a întâmplat. Din păcate, m-am înșelat, bestialitatea celor pe care nu-i mai putem numi oameni depășește imaginația oricărei persoane normale care a trăit/ trăiește departe de astfel de orori în masă.”

De curând, la București a avut loc premiera filmului Polina, cu Juliette Binoche într-unul din rolurile principale. Despre film, a scris Diana Trăncuță pe ZiarulMetropolis.ro: ”În Franța, coregrafa Liria Elsaj (Juliette Binoche) observă înverșunarea Polinei, ambiția acesteia, dar și obsesia ei pentru tehnică, moștenită din mișcările convenționale de balet. Liria îi explică Polinei importanța conștientizării în dans a partenerului; stilul ei, în mod firesc, e mai cald, mai uman decât stilul lui Bojinski, ea pătrunde adânc în spiritul artei prin care se exprimă și o învață pe Polina să simtă, în dans, dorul. Din acest punct de vedere, experiența Polinei este și o lecție despre autodepășire.”

Unul dintre filmele prezente la Les Films des Cannes a Bucarest a fost ”Le Redoutable”, o poveste preluată din cartea lui Anne Wiazemsky despre viața acesteia cu Godard. Am citit câteva amănunte despre film pe MovieNews.ro, un articol semnat de Eliza Niță: ”Louis Garrel ne mărturisește în sesiunea de Q&A ce a succedat proiecția că nu e un film făcut din punctul de vedere al lui Godard, ci al lui Anne. Găsindu-și locul în cronologia lui Godard prin anii ’60, când viziunea acestuia ia o turnură diferită și urmează o reinventare a carierei sale de regizor de pelicule politice, Le Redoutable face ce zice și anume „just playing to be Godard”. Între joc și joacă, deci, stau reminescențe din trucurile uzitate on-screen și de JLC, ba close-up-uri dramatice, ba dialoguri în titluri de cărți (filmul din film), ieșirea din personaj cu „breaking the fourth wall”, segregarea prin capitole cu nume sugestive sau o scenă de sex printr-un montaj asociat.”

-Săptămânile trecută am scris și eu despre Mother!, un film foarte ciudat, cam criticat de specialiști, dar și de bloggeri. Pe Scena9.ro, Georgiana Mușat nu este de aceeași părere și laudă filmul: ” La fel este perceput și timpul. E foarte greu de stabilit cât trece de la o elipsă la alta, ori câteva ore, ori câteva luni; alteori, într-o singură secvență sunt condensați câțiva ani din istoria umanității (într-o formă teatrală, în care spațiul e divizat scenografic în mai multe scenete care alegorizează câte un episod istoric, ca un tablou de Pieter Bruegel cel Bătrân). Această estetică a filmului, precum și un joc actoricesc foarte solicitant (Jennifer Lawrence și-a rupt o coastă în timpul filmării unei secvențe sau a plecat să se uite la surorile Kardashian ca să mai iasă puțin din atmosfera draconică de la filmări) îl salvează de la un posibil rateu pe care excesul de alegorie l-ar fi adus în oricare alt film cu un scenariu atât de riscant. Și poate că pare reverențios, dar de fapt Mother! are umor absurd și auto-ironie în situații în care intervin și sentimente de panică și neputință.”

Articolul lui Gabor Beretvas de pe IstoriaFilmului.ro mi-a adus aminte de una din plăcerile copilăriei și anume filmele cu Piedone: ”Filmele Spencer-Hill (1967–94) și serialul Piedone (1973–80) erau filmate în paralel și le era permis accesul pe ecranele cinematografelor din Europa de Est doar în urma acceptului din partea cenzorilor care păzeau moravurile socialiste cu strictețe. Datorită palmelor fără sânge și a mesajului lor moral aceste filme primeau undă verde în numeroase cazuri și probabil că le dădeau impresia chiar și celor mai severi cenzori că este vorba despre niște desene animate amuzante transpuse în film. Acest lucru este interesant, deoarece comisarul Ritzo din filmele Piedone de obicei investiga cazurile unor traficanți de heroină, se scufunda în mizeria lumii interlope din port, deranjând rețeaua unor ucigași, informatori și alți gangsteri. Factorul care probabil a distras atenția cenzorilor a fost acel personaj care apare în mai toate filmele Piedone: copilul care pune la încercare răbdarea personajului principal dar are un rol semnificativ în reușita investigației. În filmele cu Terence Hill acest rol a fost încorporat chiar de Hill în personajul său. Diferența s-a văzut doar în maniera de luptă contra răului, căci în timp ce copiii foloseau praștia și datorită staturii lor se jucau de-a v-ați ascunselea cu răufăcătorii, Hill le răspundea atacurilor cu elasticitate de acrobat și cu șiretenie. Bineînțeles că puterea este reprezentată de Spencer în acest scene ciudate de una ție-una mie: inamicii săi, creați superficial, în ciuda faptului că sunt în superioritate numerică devin repede victimele palmelor legendare.”

Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-”A hentes, a kurva és a félszemü” (2017)

Articole similare

Interviu Dan Ciupureanu: ”Am pornit și de la lucruri reale, ca apoi să-mi dau frâu liber imaginației”

Jovi Ene

Mother! (2017) l@ Dracula Film Festival 2017

Jovi Ene

Prin blogosfera literară (3 – 9 iunie 2013)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult