Green Book (2018)
Regia: Peter Farrelly
Distribuția: Viggo Mortensen, Mahershala Ali, Linda Cardellini
‘Green Book’ pare un film conceput după o rețetă pentru câștigarea premiilor Oscar. Subiectul este și istoric, dar și de actualitate politică și corect-politică. Abordează unul dintre subiectele dureroase ale istoriei americane recente, dar o face în mod suficient de sublimat pentru a fi accesibil publicului de aproape orice vârstă. Are ca erou un muzician și include multă muzică (bună) într-o perioadă în care filmele muzicale se bucură din nou de mari succese de public. Distribuția include actori consacrați cărora li se oferă ocazia unor roluri consistente. În fine, filmul se bazează pe eroi și pe o poveste adevărată. Și totuși, în pofida tuturor acestor argumente, nu cred că ‘Green Book’ va reuși să adune prea multe statuete.
Povestea prieteniei dintre muzicianul rasat și șoferul angajat de el pentru un turneu de două luni în sud-estul american al anilor ’60 este departe de a fi banală. Don Shirley (Mahershala Ali) a fost o personalitate muzicală excepțională, unul dintre pianiștii virtuoși ai generației sale, care însă nu s-a putut realiza în lumea muzicii clasice din cauza originii sale jamaicane, fiind obligat să cânte un fel de jazz sofisticat pentru bogătașii vremii. Atunci când se afla în turneele din statele din sud un cântăreț de culoare era supus discrimimarii rasiale într-o America încă parțial segregată. Don ‘Lip’ (Viggo Mortensen), șoferul și body-guard-ul angajat să-l însoțească în călătorie este un italian din Bronx, nu lipsit de o doză de rasism benigm. Multe par să-i despartă, dar diferențele de rasă, cultură, clase sociale și gusturi personale vor fi puse la încercare și în mare măsură se vor topi în această aventură care le permite celor doi să se cunoască unul pe celălalt și să învețe fiecare câteva lecții din experiența celuilalt.
Ce mi-a plăcut. Muzica. Multă autenticitate în detalii. Jocul actoricesc, atât al celor doi actori principali, dar și al multora din rolurile secundare, și a figurantilor, neprofesioniști și autentici. Felul în care sunt aduse pe ecran realitățile anilor ’60.
Ce mi-a plăcut mai puțin. Previzibilitatea scenariului. Am fost de câteva ori în situația de a prevedea cu câteva minute în avans ceea ce avea să se întâmple pe ecran. Regizorul și co-scenaristul Peter Farrelly a făcut prea mult pentru că acest film să placă publicului larg și juriului Academiei. Rezultatul, chiar dacă are scuza că este inspirat dintr-o poveste adevărată, este convențional și siropos. Cred că acest film ar fi putut să reușească mult mai bine dacă ar fi încercat să iasă puțin din canoane.
