Filme Filme europene

Filmul ca pictură metaforică – Suprarealism în “Melancholia” lui Lars von Trier

Melancholia (2011)
Un film de Lars von Trier (vizionat pe platforma TIFF Unlimited)
Distribuţia: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Alexander Skarsgard, Stellan Skarsgard, Charlotte Rampling, John Hurt

După cum am menţionat deja, una din cele mai ofertante platforme online dedicate cinefililor care preferă filmele de artă, precum şi pe cele europene, este TIFF Unlimited, unde se pot urmări producţii cinematografice prezentate la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, desfăşurat anual la Cluj-Napoca. Nu pot decât să mulţumesc organizatorilor şi celor care au venit cu iniţiativa unui asemenea site, unde ai mereu la îndemână creaţii fantastice ale filmului contemporan, de o reală valoare artistică.

Una din aceste pelicule de care m-am bucurat pe TIFF Unlimited este şi Melancholia, acea bijuterie cinematografică unică în peisajul de gen, regizată, concepută, construită şi şlefuită de controversatul Lars von Trier. Văzusem deja Antichrist şi Dogville, aşadar eram obişnuit (însă nu confortabile, nu încă) cu stilul său oarecum şocant din punct de vedere moral şi estetic. Pentru că von Trier are o estetică aparte. O estetică ce îşi trage seva din adâncurile suprarealismului, ale dadaismului şi al celorlalte „-isme” revoluţionare de la început de secol XX. Un model clar pe care îl are (cel puţin din punct de vedere psihologic, moral) este Salvador Dali, pe care îl şi parafrazează, într-o anumită măsură – mai ales în momentul în care a declarat la premiera de la Cannes a filmului Antichrist, că este cel mai bun regizor din lume. Poţi fi de acord cu el sau nu, îl poţi urî sau îl poţi iubi, admira şi aprecia. Un lucru, însă, este sigur în ceea ce-l priveşte pe regizorul nordic: nu îl poţi ignora, nu poate fi trecut cu vederea. Şi trebuie recunoscut faptul că este, poate, unul din cei mai interesanţi şi complecşi (daca nu chiar cel mai) creatori în viaţă. Tehnica sa cinmatografică, imaginile pe care le surprinde, sunt inspirate din alţi creatori precum Ingmar Bergman, Andrei Tarkovski şi chiar din cei ai „Nouvelle Vague”-ului francez.

În Antichrist, sexualitatea primară şi instinctele erau ridicate la rang de artă şi erau împletite cu primatul terestru, al pământului-mamă. În schimb, Melancholia este o realizare artistică rafinată care scoate la iveală cele mai adânci şi ascunse frustrări umane, izvorâte din aceleaşi neîmpliniri sexuale reprimate; putem afirma că avem de-a face aici chiar cu o interpretare personală a mitului grec-freudian al lui Oedip – relaţia personajului principal, interpretat de Kirsten Dunst, cu mama şi tatăl ei (interpretaţi exemplar, cu rafinamentul şi eleganţa necesare unui asemenea film, de Charlotte Rampling, respectiv John Hurt). De unde vin, însă, aceste aspecte elevate pe care von Trier le propovăduieşte în creaţia sa? Totul se trage din pasiunea lui pentru diversele forme de artă, pentru muzică, pentru studiul psihologiei umane şi, în cazul Melancholiei, pentru picturile celebre, în care misterul şi culorile se întrepătrund spre a spune poveşti şi a dezvălui secrete. Fie că e vorba de „Ofelia” lui John Everett Millais, de „Vânători în zăpadă” a lui Pieter Breughel sau de „Beata Beatrix” a lui Dante Gabriel Rossetti, arta picturii joacă un rol central în filmul lui von Trier şi au ca scop învăluirea spectatorului într-un giulgiu al frumuseţii vizuale care să-l acapareze şi, totodată, să-i stârnească cel mai ascuns simţ estetic, acela care nu prea este folosit într-o sală de cinema, la un film tipic hollywoodian. E şi normal, de altfel, căci pelicula regizorului nordic nu are nimic de-a face cu superficialitatea tipică cinematografului comercial.

Intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant – iată noţiuni care îi par străine lui Lars von Trier. De fapt, Melancholia nu are o acţiune propriu-zisă, nu are un fir narativ desfăşurat într-un mod coerent şi logic pentru că nu aceasta a fost intenţia sa. Pornind de la iminenţa unui eveniment catastrofal la care este expusă Terra (ciocnirea planetei noastre de o alta, cu mult mai mare, denumită Melancholia) şi care este anunţat chiar de la început, renunţându-se la elementul-surpriză atâ de obişnuit în filmele-catastrofă, regizorul ţese pânza sentimentelor şi trăirilor extreme ale oamenilor puşi faţă în faţă cu o asemenea veste. Mergând chiar dincolo de acest strat şi pătrunzând în esenţa metafizică a creaţiei, planeta Melancholia, cea care va înghiţi Pământul, nu este altceva decât însăşi starea de depresie, din care omul cu greu mai poate ieşi la suprafaţă, iar Terra este întruchiparea feminină umană. Coliziunea dintre cele două rezultă în distrugerea completă a umanităţii individului. Putem afirma că Melancholia seamănă cu un strigăt disperat al omenirii vis-a-vis de stresul cotidian care ne aruncă într-un cataclism încet dar sigur al auto-distrugerii psihice şi emoţionale.

După cum am amintit deja, Lars von Trier ştie să-şi aleagă distribuţiile în aşa fel încât actorii care dau viaţă personajelor imaginate de el vor fi capabili de redarea tuturor furtunilor emoţionale pe care regizorul le doreşte a le transmite spectatorilor. Şi ce altă distribuţie mai potrivită pentru sublinierea violenţei emoţiilor decât cea din Melancholia?: Charlotte Gainsbourg, actriţă-fetiş pentru von Trier şi aflată aici într-un rol de excepţie, Kirsten Dunst, împletind fragilitatea binecunoscută cu o profundă sondare a psihicului personajului, Kiefer Sutherland, unul dintre cei mai misterioşi şi interesanţi actori de la Hollywood care reuşeşte un rol de un mare rafinament al interpretării, Stellan Skarsgard, un alt actor-fetiş cu care von Trier a colaborat de mai multe ori, într-un rol care îi pune în valoare o latură dură, mai puţin cunoscută. Şi, alături de ei, Charlotte Rampling şi John Hurt care, deşi în apariţii de scurtă întindere, aduc filmului acea notă de nobleţe, de eleganţă şi decadenţă aristocratică, în acelaşi timp.

Nu pot să închei o pledoarie despre un film al lui Lars von Trier decât afirmând că de fiecare dată când am ocazia, îi recomand creaţiile cinematografice oricui are deschiderea şi dorinţa de a urmări o construcţie vizual-simfonică ce ştie să îmbine cu măiestrie mai multe arte pentru a scoate la iveală un munte de trăiri, stări, şi imagini cu un puternic impact emoţional asupra privitorului. Şi aşa se întâmplă şi cu Melancholia, care devine aproape ca un luxuriant spectacol de operă (să nu uităm „uvertura” imagistică sugerată de cadrele-tablou, însoţite de „Preludiul” operei Tristan şi Isolda de Wagner) prin complexitatea şi greutatea neobositoare pe care le arborează. Un deliciu artistic şi culinar pe care, din când în când, simţim nevoia să îl degustăm spre a ne aminti de frumuseţile ascunse ale vieţii.

Nota: 9/10

Articole similare

Despre prieteni, supereroi şi imunitatea spirituală a copilăriei: Băiatul din bulă, de Stewart Foster

Tudor-Costin Sicomas

Sunt o babă comunistă (2013)

Jovi Ene

Filme pe scurt: Timbuktu (2014)

Tudor Mirică

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult