Din dragoste cu cele mai bune intentii (2011)
Regia: Adrian Sitaru
Scenariul: Adrian Sitaru
Distributia: Bogdan Dumitrache, Natasa Raab, Marian Ralea, Alina Grigore, Adrian Titieni
Fiecare dintre noi ne maturizam si trecem, din nefericire, prin momente in viata cand suntem pusi in fata posibilitatii tragice a pierderii celor mai dragi de langa noi, recte parintii. Si asa cum spune personajul principal al filmului, Alex, ne alegem cu “pete pe creier”! Stie si Adrian Sitaru (scenarist/regizor) aceasta si o stiu si eu foarte bine. O stim din experienta proprie. Cu un final iremediabil in ceeace ma priveste! O situatie de viata care naste o stare psihotica, care la Alex se declanseaza prin constientizarea posibilitatii de a-si pierde mama (lovita de un mic accident cerebral). Psihoza se manifesta printr-un contact ciudat cu viata si cu situatia in care se gaseste si in care nu se recunoaste si in care nu stie cum sa reactioneze cat mai adecvat. Si care conduce la reactii parelnic stranii, dar care pentru societatea romaneasca contemporana nu sunt deloc ciudate.
Pentru ca actiunea se petrece in oraselul in care locuiesc si profeseaza parintii lui Alex si unde exista un sistem social-psihologic bazat pe mentalitati specifice unor astfel de locuri: cine cu cine se cunoaste, ce serviciu sau ce bine si-au facut unii altora, cat de cumsecade si de “bine intentionat” este x sau y… Si pana la urma, acest conglomerat “familie-cerc prieteni” al oraselului, este valabil – in mare – si la nivelul tarii – el cuprinde relatii-prieteni-faima-renume cu intindere la Cluj, la Timisoara … cum spuneam – la nivelul “patriei” 🙂
Alex, dimpreuna cu iubita lui, Delia, locuiesc si muncesc in Bucuresti, au capatat nervul si obisnuita capitalei, insa sunt educati in virtutea aceluiasi sistem de mentalitati, astfel incat personajul nostru, sclavul acestora, dar si dezvoltatorul lor in exces pe fondul psihozei generate de soc, se zbate sa isi duca mama intr-un spital mai mare, intr-un oras mai mare, la un medic cu specializari mai inalte. In micul univers privincial si fata in fata cu situatia prin care trece isi pierde aplombul, devine nesigur, frizeaza chiar istericul. “Bunele sale intentii” devin o povara negativa, conform sintagmei “mai binele e dusmanul binelui”.
Superficial privind, observam numai filonul dramatic, tragic, al povestii.
Insa data fiind maniera de filmare consecvent adoptata de regizor de-a lungul filmului, acel “point of view”, conform caruia eu, spectatorul, ajung sa fac parte din cadru, de fiecare data in ipostaza interlocutorului spre care priveste direct personajul in actiune, lucrurile se complica. Se complica pentru ca pe de o parte – spectatorul este acolo, implicat direct, lui i se adreseaza privirea si replica si trairea, empatizeaza nemijlocit, iar pe de alta parte, tot el, spectatorul, are o valenta libera (este “mana rece”), datorita careia poate detecta si absoarbe umorul si ironia prezente la fiecare pas. Pentru ca, in paralel cu filonul tragic al actiunii, se desfasoara comedia. O comedie a stereotipiilor comportamentelor umane (de grup, de gasca de prieteni, de colegi, de familie). Clisee sociale, comportamentale, verbale din care razbate adeseori un comic irezistibil, mergand chiar pana la bizarerie (vezi scena in care in salonul de spital, Alex ia un instantaneu fotografic de grup caruia i se alatura doamna purtand masca uriasa a iepuroiului lui Alice, coborat parca din “Tara Minunilor”).
Personajele care populeaza lumea spitalului si lumea micului orasel sunt suculente si extrem de reprezentative la nivel social.
Incepand cu molcomul, limitatul si enervant de “glumetul” tata al lui Alex, in mod clar dependent de mana-forte a sotiei. Un om simplu, convins ca este in conjurat numai de “oameni cumsecade”, tributar interdependentelor de ploconire sociala.
Ajungand la extraordinar de bine conturatul personaj al doctorului Crisan, nostalgic inca dupa Bucurestiul parasit in urma cu douazeci de ani, mandru de faptul ca locuit in capitala si care gaseste cu cale sa monologheze in fata framantatului Alex, despre persoana sa, importanta sa, cariera sa…despre EL!!! Si care ii ofera bolnavei sale o doza de relaxare, aducandu-i la pat DVD-uri cu Nana Mouskouri 🙂
Continuand cu sistemul relatiilor de tip “o mana ajuta pe alta”, conform caruia atat doctorul Crisan, cat si doctorita Nuti, laboratorul de analize, ba chiar si directorul spitalului vin indatoritori intru sprijinul bolnavei. Si o relatie buna e si medicul ortoped,…”ca nu se stie” 🙂
Vorbind despre omul simplu si “plin de intentii bune”, limitat intelectual, dar “priceput in toate cele”, respectiv colega de salon a mamei, aceea din patul alaturat ei, aceea care a suferit o operatie pe creier pentru ca “in timp ce dadea la rate, a cazut BLANA din picioare” si care spune ca “perfuzia e sfanta” – chit ca nu- ti mai e necesara 🙂
Si culminand cu magistrala mostra de gandire privind medicatia: “daca nu-i strica, ii face bine”!!!!
Sigur ca pana la urma, acest film nu este nici tragedie, nici comedie, ci este o tragicomedie.
Psihoza dezvoltata de Alex, pe fondul constientizarii viitorului, oricand va fi acesta, capata o forma de autoaparare atunci cand reintors in garsoniera sa din Bucuresti, “face refuz” de a mai raspunde la telefon. Deoarece “camdva o sa fie o veste proasta”!!! Si tot metoda de filmare “point of view” este aceea care in finalul filmului incumba si ideea mistica a soartei dirijate de undeva, de mai sus, motiv pentru care ochiul camerei , deasupra lui Alex, capteaza privirea ridicata a acestuia (cinematografia – Adrian & Mihai Silisteanu), cata vreme timpul curge: Monday, Tuesday…..
Variety spune ca filmul pare “redat dupa o inregistrare realizata pe furis”, adica respira autenticitate. Exact asta am simtit si eu. Autenticitatea de care ne lovim zilnic si pe care ne-o insusim din pacate in partile ei negative, dar care sunt convinsa ca exista pretutindeni in lumea asta larga.
Dupa cum ne-a dezvaluit Adrian Sitaru dupa proiectia filmului, la baza scenariului sta o poveste personala de viata, care l-a tulburat si l-a marcat si care, iata, s-a descarcat intr-o productie care deja a castigat la Locarno doua premii importante: Premiul pentru cea mai bună regie si Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal oferit lui Bogdan Dumitrache.
O distributie bogata, in care chiar si personajele cu aparitii foarte scurte realizeaza creatii pline de naturalete (Adina Popescu, Victoria Cocias, Magda Catone), in care Natasa Raab si Bogdan Dumitrache dau VIATA autentica tandemului mama-fiu si trec cu usurinta catre sufletul si mintea spectatorilor. Si un cuvant despre Adrian Titieni, exceptional in ditiramba doctorului Crisan si despre Marian Ralea, atat de complex in comparatie cu imaginea mai veche pe care o aveam.
Eu astept cu mare inters urmatorul film al lui Adrian Sitaru, la fel cum ii astept si pe cei doi protagonisti principali in viitoarele lor productii.
Pentru ca, nu-i asa, mai avem a vorbi despre “Din dragoste cu cele mai bune intentii”, doar si Iadul e pavat cu intentii bune! 🙂
2 comments