Filme Filme europene Recomandat

Ces amours-là (2010)

Ces amours-là (2010) – Iubiri din trecut
Regia : Claude Lelouch
Scenariul :  Claude Lelouch, Pierre Uytterhoeven
Distributia : Audrey Dana, Anouk Aimée, Dominique Pinon, Samuel Labarthe, Massimo Ranieri, Raphaël

Pentru mine, acest film a fost ca degustarea unui vin vechi, bine decantat, cu un parfum inefabil si emotionant. Claude Lelouch a venit in fata spectatorilor punandu-si sufletul pe ecran alaturi de crezul sau despre viata, despre arta cinematografica, despre iubire, despre femeie…

Realizarea acestui film este un act de curaj intr-un moment in care jocurile si topurile sunt stapanite de pelicule care de care mai dure si mai tehnicizate. Dar pentru cinefilii cu state vechi si chiar si pentru generatia tanara de cinefili, care au mancat pe paine filmele bune din istoria cinematografiei (printre care filme se numara indiscutabil si memorabilul „Un homme et une femme” al lui Lelouch, castigator al 2 premii Oscar in 1967 pentru „Best Foreign Language Film – France” si „ Best Writing, Story and Screenplay – Written Directly for the Screen – Claude Lelouch – screenplay/story si Pierre Uytterhoeven – screenplay), adica „ pour les connaisseurs” – acest film va fi – „crème de la crème” – si mai ales datorita sinceritatii sale, a emotiei pe care o transmite, prin originalitatea povestii si prin perfectiunea utilizarii instrumentelor  cinematografice.

Ces amours-là

Si as putea sa va relatez subiectul filmului si as putea sa va spun cat de mult mi-a placut impletirea si fuziunea perfecta dintre imagine si coloana sonora si as putea sa va spun cat de mult m-a impresionat camera de filmat atat in scenele de razboi sau de lagar de concentrare sau de atmosfera pariziana (Bucurestiul meu drag) sau in prim-planurile figurilor eroilor principali, dar cuvintele lui Claude Lelouch, prezentate in Mapa de Presa a MediaPro Distribution exprima exact gandurile mele – ceea ce ma face sa cred ca AM INTELES! L-am inteles pe Claude Lelouch, pentru ca mesajul filmului sau a ajuns in mintea si in sufletul meu asa cum – probabil – si-a dorit! Si asa cum sper sa ajunga si la alti spectatori, la cat mai multi!.

Un cuvant special pentru distributie, o galerie impresionanta de nume consacrate sau mai putin cunoscute sau chiar nestiute pentru mine, francezi alaturi de romani si care sub bagheta vrajita a lui Claude Lelouch par a se intrupa direct din poveste, par a se hrani din fiorul emotiei celui ce le-a dat viata – si nu e putin lucru! O remarca in privinta interpretei Ilvei – Audrey Dana: chiar nu mi-a placut in debutul filmului, insa pe masura ce actiunea a curs, mi-am schimbat total impresia, pentru ca iubirile sale i-au infrumusetat extraordinar chipul si jocul s-a imbogatit in nuante si tonuri pas cu pas, astfel incat in final am fost impresionata de prezenta acestei actrite.

Claude Lelouch spune la un moment dat intr-un interviu ca “I read in the Torah one day that we all have the right to five great loves in our lives, so I decided to make a film about that.”. In orice caz, iubirea este puterea creatoare a sufletului! Si a sufletului lui Claude Lelouch.

Nota: 10/10

Claude Lelouch

Prin bunavointa MediaPro Distribution, iata extras din Mapa de Presa, Dialogul cu Claude Lelouch:

,,Ilva, care de-a lungul întregii sale vieţi a pus iubirea mai presus de orice, se întoarce în timp, amintindu-şi de bărbaţii din viaţa sa şi rememorând lumea în care a trăit.

Inima sa retrăieşte simfonia copilăriei, a marelui război, a trenurilor fantomă, a eliberării, a procesului său şi a soldaţilor care i-au fost alături.

Ilva întruchipează curajul şi contradicţiile unei eroine moderne.”

Dialog cu Claude Lelouch

IUBIRI DIN TRECUT, FILMUL CELOR 50 DE ANI DE CARIERĂ

De-a lungul itinerariului meu cinematografic, am păstrat ideea că voi face cândva un film de sinteză, care să sublinieze pasiunile mele. Am încercat să găsesc sensul filmelor mele, aşa cum căutăm sensul vieţii. Pe măsură ce îmbătrânim, ne apropiem de esenţa lucrurilor, ca un alergător care se apropie de linia de sosire…Pe ultimii cincizeci de metri uită de orice tactică. Şi eu sunt la fel, pe ultima sută de metri a vieţii mele. Mă pregătesc pentru ultimul sprint din viaţa mea de cineast. Nu mă mai pierd în înflorituri. Dacă aş fi făcut acest film acum 30 de ani, probabil că ar fi durat cinci ore.

Anouk Aimee

M-am inspirat din toate însemnările pe care le făcusem de-a lungul carierei mele, toate aceste poveşti care m-au fascinat, m-au marcat, iar apoi mi-am pus întrebarea: cum aş putea să le împreunez?

În acest film, am condensat obsesiile şi pasiunile mele. Acest film este suma tuturor trăirilor pe care le-am încercat în decursul vieţii. Într-un fel, este rezultatul a cincizeci de ani de visuri şi de emoţii. Şi apoi, un artist trăncăneşte, cuvânt pe care nu-l folosesc în sens peiorativ. Pentru că toţi avem obsesii. Războiul, de exemplu, a jucat un rol important în viaţa mea, pentru că sunt un copil al războiului. În aceste condiţii, nu poţi să nu târăşti toată viaţa după tine această amintire. Urmele pe care le lasă nu pot fi şterse. Cine a trăit un război ştie de ce este în stare rasa umană, atât în bine cât şi în rău. Încrederea nu mai revine niciodată. Ştim că pe orice meleag există mulţi Iuda care ne dau târcoale. Într-un film menit să exprime toate obsesiile mele nu puteam să nu vorbesc despre război şi despre lagăre. În Iubiri din trecut se strecoară fie imagini, fie melodii din peliculele cu care am crescut.

ILVA SAU NAŞTEREA FEMEII MODERNE

Ştiam că personajul principal al filmului Iubiri din trecut va fi o femeie şi că portretul său va fi coloana vertebrală a acestui film. Femeia modernă a fost modelată de toate războaiele, dar s-a născut în timpul ultimului război mondial. Cine a câştigat acest război ? Femeile. Lumea în care trăim astăzi este rezultatul acestei victorii feminine. Ele ştiu să jongleze cu visul şi cu dificultăţile cotidianului. Ştiu să încaseze loviturile sorţii, să-şi revină, să se cicatrizeze. Iubirea poate să le ucidă, dar tot iubirea le vindecă. Foarte curând am înţeles că femeile sunt gata să se sacrifice pentru o poveste de iubire, că femeile sunt în miezul esenţialului.

Ido, Dana, Lemaire

IUBIRI MULTIPLE

În acest film am mers mai departe decât de obicei în reprezentarea relaţiei de iubire. Ilva spune mulţumesc cu corpul său. Şi se îndrăgosteşte sincer de doi bărbaţi în acelaşi timp. Este incapabilă să aleagă, apelează la hazard pentru a decide între cei doi bărbaţi tocmai fiindcă îi iubeşte pe amândoi. Eu însumi am lăsat adesea hazardul să-mi decidă viaţa. Şi mi-am dorit ca ea să facă acelaşi lucru. Ilva nu le ascunde nimic celor doi bărbaţi. Personajele nu pierd timpul: fac dragoste înainte de a face cunoştinţă, în felul acesta nu există neînţelegeri. Asta îmi arată mie că Ilva este o femeie modernă. Şi-apoi, am vrut să arăt că iubirea o face pe eroină să se maturizeze. Această femeie este produsul a cinci bărbaţi care i-au marcat viaţa. Primii patru o pregătesc pentru iubirea cu al cincilea. Trăim fiecare poveste de dragoste ca pe o finală, când poate că ea nu este decât o fază preliminară.

Laureant Causon

IUBIREA ŞI PREZENTUL

Am fost adesea întrebat de ce nu spun altceva decât poveşti de dragoste. Pur şi simplu pentru că mă interesează esenţialul. Cred că, atunci când fac filmul unei poveşti de dragoste, abordez toate celelalte aspecte ale vieţii: aspectul social, pe cel politic, dar şi pe cel metafizic.

Viaţa este ca un film din care am ratat primele zece minute şi de la care plecăm înainte de final. Cum nu vom şti niciodată începutul şi viitorul, trebuie să profităm de prezent. Personajul Ilvei are această prospeţime. Este ancorată în prezent, n-are nevoie să citească ziarul sau să-i asculte pe alţii pentru a şti ce are de făcut: ea îşi ascultă bătăile inimii.  Ilva nu este complet inocentă, dar are o calitate: sinceritatea sa. Este la fel de sinceră în braţele unui francez, ca şi în braţele unui german sau ale unui american. Când îşi ascultă inima bătând, ea crede că ascultă adevărul şi nu-şi mai face probleme. Cam aşa mi-am trăit şi eu viaţa. Întotdeauna am fost un regizor care preferă să-şi urmeze vocea inimii.   M-am ascuns în spatele Ilvei. Într-o oarecare măsură, ea este alter egoul meu. Îmi plac femeile complexe. În funcţiile de necesităţile scenei, am mizat pe dualitatea feminin-masculin a lui Audrey Dana.

OMAGIUL CINEMATOGRAFULUI

Dacă m-ar întreba cineva din ce ţară sunt aş răspunde: din ţara cinematografului. Niciun alt loc nu egalează o sală de cinema în care rulează un film bun. Cele mai frumoase călătorii din viaţa mea le-am făcut într-o sală de cinema, aşa că nu putea să nu-i rezerv un rol principal în acest film. De altfel, nu degeaba sala de cinema din film se numeşte Eden. Acest Eden Palace este un amestec între Scala, Rex şi Eldorado. Secvenţele de film care sunt proiectate acolo au fost alese cu mare atenţie. Am plecat de la scene care continuau filmul. Nu voiam ca momentele din filmele clasice să ne scoată din atmosfera filmului pe care îl urmăream. Toate scenele sunt o continuare a emoţiei din film. Fiecare secvenţă are o încărcătură. Ador scena cu Gabin şi ursuleţul din Noaptea amintirilor. Secvenţa din Remorchere se leagă de cuplul format de Liane Foly şi Zinedine Soualem, când ea îi spune: De mult nu m-ai mai sărutat aşa. Imaginea din Hotel du Nord în care Arletty vorbeşte despre atmosferă este suprapusă momentului în care, pentru Ilva, aerul Parisului devine irespirabil. Momentele din Pe aripile vântului au o semnificaţie evidentă: Ilva este Scarlett O’Hara. Amândouă au aceeaşi energie, aceeaşi naivitate, sunt prinse în vârtejul sentimentelor şi al Istoriei. Şi cum nu voiam să trişez, era necesar ca aceste două filme să se întâlnească. Cele două femei sunt libere, au o voinţă puternică şi amândouă se căsătoresc din motive discutabile. I-am spus lui Audrey că ea era Scarlett.

Audrey Dana

O ÎMPLETIRE DE POVEŞTI ADEVĂRATE

În Iubiri din trecut, toate poveştile sunt adevărate. Singurul neadevăr este că ar exista vreo legătură între ele.

Povestea americanului care îşi împuşcă prietenul, pentru că erau rivali în dragoste, am trăit-o eu însumi, la Mourmelon, unde  îmi făceam stagiul, în timpul unei trageri la ţintă cu gloanţe reale. Un militar s-a prăbuşit împuşcat. Unul dintre noi îşi împuşcase un camarad, pentru că amândoi iubeau aceeaşi fată. Era crima perfectă şi mi-am dorit să fac un film despre asta. Mai ales dacă o transpui în vreme de război, când efervescenţa împiedică desfăşurarea oricărei anchete.

În ceea ce priveşte relaţia Ilvei cu neamţul, aceasta este o altă poveste adevărată care mi-a fost relatată. În timpul războiului, o fată a mers la Comandamentul german, încercând să-şi salveze tatăl. Ofiţerul german s-a îndrăgostit de ea, i-a salvat tatăl şi mai departe cei doi au trăit o poveste de dragoste.

Povestea pianistului care se îndrăgosteşte în trenul ce-l ducea spre lagăr mi-a fost relatată chiar de către protagonist: ,,Cele mai intense clipe de fericire le-am trăit în timpul deportării: în tren am întâlnit o femeie şi am trăit cea mai frumoasă poveste de iubire din viaţa mea.”

Cât priveşte femeia denunţată de portăreasă pentru că refuzase să-i împrumute maşina de cusut, ea este amintirea lui Henri Amouroux – un mare specialist în istoria Rezistenţei. Pentru Henri, imaginea ei simboliza oroarea războiului.

În fine, povestea băieţelului pe care mama sa îl ascunde într-un cinematograf, acest băiat sunt chiar eu …

Îmi doresc ca filmele mele să se reflecte în istorie. Ador acest amestec dintre anecdotă şi istoria omenirii. Viaţa în sine este un amestec de genuri. Foarte curând am înţeles că existenţa alternează momentele bune şi rele, într-o lume precară, în care totul îmbătrâneşte, totul are un început şi un sfârşit.

PREZENTAREA DEPORTĂRII ŞI A LAGĂRELOR DE CONCENTRARE

Aici am vrut să risc. Am vrut ca această călătorie cu trenul să fie asemănătoare cu una de plăcere. Provocarea a fost să transform oroarea în paradis. La început, este scena un pic suprarealistă în care mama lui Simon, Judith Magre, îşi repetă rolul din piesa de teatru. Am ezitat îndelung asupra textului lui Judith. Ceea ce m-a cucerit în Vocea umană a lui Cocteau este faptul că personajul vorbeşte la telefon. Mi-am spus că, dacă ar putea lua cu ea acest accesoriu în tren, atunci efectul ar fi mai intens. Aş fi putut să aleg alt text, dar o femeie care-şi ia recuzita cu ea ca să repete, această fiinţă complet ruptă de realitate este exemplară pentru mine. Este metafora perfectă a actorului.

Urmează povestea lui Simon care se îndrăgosteşte. Pe măsură ce trenul coboară în infern, el este purtat spre iubire. Îmi doream ca, în clipa în care intră în lagăr, să fie zâmbitori şi plini de speranţă: actriţa pentru că şi-a descoperit o prietenă, iar Simon pentru că a găsit-o pe femeia vieţii sale.

Am lucrat mult la popota ofiţerilor, un loc în care fetele se prostituau – fără să li se ceară părerea, desigur – şi în care naziştii ascultau radioul sau se relaxau. Naziştii exterminau zece mii de oameni pe zi, apoi veneau aici ca să-şi abată gândul de la asta, ca să bea un pahar ! Mi-am zis că era locul pe care trebuia să-l filmez. Am arătat cruzimea lagărelor văzute printr-o fereastră, aceea a eroului. Am vrut să arăt că poţi să fii privilegiat şi în mijlocul ororii. Simon vede oroarea din ascunzătoarea sa, rămânând de partea celor privilegiaţi. Nu vezi cadavrele… Aici am mizat pe impresionism. Nu vedem decât trei oameni ascunşi, bine hrăniţi, stând la căldură. De ce n-au sfârşit şi ei în camerele de gazare ? La întoarcere, stânjeneala lor era imensă, de aceea cei care supravieţuiau nu-şi doreau să vorbească despre asta. Nu voiau să explice de ce ei fuseseră cruţaţi. Şi mi-am dorit să filmez un bărbat, devenit avocat, care se serveşte de propria sa ruşine pentru a o apăra pe eroină.

APĂRAREA ARE CUVÂNTUL

Am vrut ca avocatul să mărturisească în timpul pledoariei că şi el fusese colaborator, în felul său, cântând la pian pentru ofiţerii germani. Omul nu uită că a fost privilegiat şi o mărturiseşte. De ce are succes pledoaria sa ? Pentru că e sincer. Pentru el, procesul acesta este un caz de aur, pentru că simte faţă de Ilva o empatie absolută. Când vorbeşte despre ea, de fapt vorbeşte despre el. El însuşi s-ar fi putut afla în boxa acuzaţilor şi chiar o declară în pledoaria sa: îi este ruşine că s-a întors din lagăr, îi e ruşine că nu cântăreşte 40 kg !

Mai simbolic spus: mi-a plăcut să dau cuvântul apărării. În Iubiri din trecut nu judec pe nimeni. Un regizor trebuie să iubească în egală măsură personajele pozitive şi pe cele negative. În viaţă, ca şi în filmele mele, nu există răi şi buni, există numai oameni care uneori sunt în formă, alteori, nu. Când eşti în formă, ţi-e mai uşor să faci lucruri frumoase. Când nu eşti, ţi-e mai simplu să aluneci în mediocritate.

În fine, încadrarea istoriei în pledoaria lui Simon pentru Ilva era în primul rând o manieră de a camufla principala poveste de dragoste. Când mergeţi la un film cu două staruri care ţin capul de afiş nu mai există suspans: ştiţi deja că vor trăi o poveste de iubire. Dar când Laurent Couson joacă rolul avocatului Ilvei, poţi să crezi şi că nu va fi mai mult de atât. O poveste de iubire camuflată… Ce frumos ! N-am vrut ca publicul s-o bănuiască.

UN FILM LA NIVELUL OMULUI

Mi-a luat mult timp ca să înţeleg că trebuia să filmez oamenii la nivelul omului. În Iubiri din trecut nu există cadre filmate din unghiuri superioare sau inferioare, toate sunt la nivelul ochilor oamenilor. Camera este fixată pe om aşa cum n-am mai făcut-o în niciun alt film. Niciodată n-am fost în asemenea măsură în slujba actorilor, atât de aproape de ei… Pelicula este compusă în întregime din planuri foarte apropiate, în care îmi impun viziunea, şi din planuri largi, în care spectatorul are posibilitatea să aleagă spre ce priveşte. Filmul se scurge într-o alternanţă de dictatură şi democraţie. În ceea ce priveşte lumina, mi-am dorit să fie frumoasă, dar şi să exprime realitatea de fiecare zi. N-am vrut să avem impresia că privim un tablou. Asta e valabil şi pentru costume.

Claude Lelouch - Cuvant inainte de vizionare

METODA LELOUCH

În timp, mi-am nuanţat metoda, pentru că am realizat că erau multe lucruri pe care le puteam spune dinainte şi că trebuia să amuţeşti unele elemente pentru ,,programul liber”. Am făcut o adevărată selecţie. Mi-am păstrat metoda, dar mi-am spus că era păcat că, pentru a păstra anumite cadre de prezentare, renunţam la replicile actorilor. Am făcut un fel de sinteză în aşa fel încât elementele obligatorii să fie la fel de importante ca elementele liber alese, deoarece au calităţi la care, în timp, am ajuns să recurg.

Scena din cafenea, de la finalul filmului, dintre Raphaël şi Audrey era deja scrisă. Totuşi, după a treia dublă le-am spus: ,,Este prea raţională. Acum trebuie să vă daţi drumul un pic, să flecăriţi !”Asta este o scenă ,,marca Lelouch”. E cea mai ,,lelouchiană” scenă din tot filmul în ceea ce priveşte relaţia mea cu actorii. Ador să filmez dialoguri atunci când doi actori sunt în osmoză, când se simte energia dintre ei, ca atunci când sunt în ring doi mari campioni.

UN OMAGIU ADUS MUZICII

Filmul începe cu imaginea unei femei în vârstă. Primul plan îţi dă tonul. Auzim în acel moment instrumentele acordându-se, bagheta dirijorului lovind ritmic pupitrul. El lansează de fapt filmul. Mi-am dorit ca, pe durata înregistrării coloanei sonore a filmului fiului său, această femeie să-şi revadă întreaga viaţă. Muzica aceasta nu poate decât s-o poarte în timp.

Filmul este construit ca o simfonie cu două tonalităţi, feminină şi masculină, care sfârşesc prin a se îmbina. I-am cerut lui Laurent Couson să compună tema lui Simon şi lui Francis Lai să compună tema Ilvei şi să orchestreze ansamblul. Întotdeauna am înregistrat coloana sonoră înainte de filmări, pentru a o putea asculta ulterior, pe platou. În filmele mele folosesc muzica aşa cum folosesc un actor. Muzica este un formidabil regizor pentru actori. Căutam un actor pentru rolul lui Simon. Laurent Couson (cu care colaborasem deja pentru muzica din Parizienii) lucra deja de câteva săptămâni la coloana sonoră a filmului când am decis să dea o probă. Mi-am dat seama că avea talentul pe care îl căutam. Pentru mine, era esenţial ca personajul Simon să fie interpretat de un muzician adevărat. Nu voiam un actor care să mimeze cântatul la pian, cu atât mai mult cu cât cele mai multe bucăţi muzicale urmau să fie înregistrate în direct. Filmul este la graniţa comediei muzicale, deşi, în general, în acest gen, se face play-back. Eu îmi doream să realizez un film liric, pentru că ,,directul” are virtuţi incredibile. Nu există comparaţie între a asculta un disc şi a asista la un concert.  Muzica este omniprezentă, fiind în mod constant punctul de referinţă pentru instinctul personajului. Muzica trezeşte instinctul. Parfumul nemuririi care se degajă astfel ne influenţează în mod direct subconştientul. Dacă Dumnezeu există, atunci cu siguranţă este muzician.

ACTORII

Îmi doream atât de mult ca oamenii să creadă aceste ,,poveşti adevărate” încât era indispensabil ca actorii principali să fie feţe noi.

În acest film, Audrey Dana îşi confirmă talentul de ,,femeie cameleon”, gata să-i iubească pe toţi cei care o merită. Laurent Couson este o revelaţie, atât pentru talentul său de compozitor, cât şi de actor. Prietenia din viaţa reală dintre Gilles Lemaire şi Jacky Ido a servit complicităţii din film, pentru că relaţia lor este esenţa intrigii. Iar Samuel Labarthe mi-a depăşit orice aşteptări prin precizia cu care a atins toate ţelurile impuse.

RAPHAEL ŞI LIANE FOLLY

În urmă cu câţiva ani, am mers cu fiica mea la un concert al lui Raphaël. M-aşteptam să văd un spectacol pentru puşti, dar Raphaël m-a cucerit. Are sensibilitate, versuri interesante, voce, prezenţă… Am mers să-l vedem după concert, simpatia a fost reciprocă şi mi-am promis să nu-l uit. Când am scris personajul Louis, i-am propus lui rolul.

În ce o priveşte pe Liane, căutam o cântăreaţă care să poată imita tonalitatea vocilor din acea epocă. Liane Foly ştie să cânte în stilul Piaf, al lui Arletty, al cântăreţelor populare din vremea aceea. Când i-am auzit vocea ei, mi-am spus că nu am de ales.

O COPRODUCŢIE: LES FILMS 13 ŞI LES FILMS DU KIOSQUE

Nu este prima dată când mă asociez cu alţi producători, dar este prima dată când deleg altora munca de producţie. În timpul realizării filmului m-am putut concentra asupra rolului meu de autor şi de regizor. Cred că aşa am câştigat cam 30% din timp, iar asta se vede pe ecran. Mi-am permis astfel să fiu perfecţionist şi voi continua să deleg sarcina de producător la filmele viitoare.

Le mulţumesc din suflet celor de la Les Films du Kiosque care mi-au propus această aventură.

UN FILM CU FINALURI MULTIPLE

Există mai multe poveşti în acest film, aşa că aveam la îndemână mai multe finaluri. Şi apoi, nici nu cred în finalul filmelor. Nu-mi plac filmele care se termină bine sau rău, ador filmele pline de speranţă. Aici, am dus speranţa la extrem: ăsta mi-e temperamentul. Nu mi s-ar putea aduce un compliment mai frumos decât să se spună cândva despre mine că sunt ,,regizorul speranţei”.d

Articole similare

Un thriller ambiguu: L’amour est un crime parfait (2013)

Dan Romascanu

Rudele ţi le dă Dumnezeu şi uneori trebuie să mulţumeşti pentru asta: Demi Soeurs (2018)

Delia Marc

Prin blogosfera literara (20 – 26 decembrie 2010)

Dan Romascanu

2 comments

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult