La Grazia (2025)
Regia: Paolo Sorrentino
Distribuția: Toni Servillo, Annamaria Morelli, Andrea Scrosati, Paolo Sorrentino
Mă număr printre cei cărora nu le-a plăcut Parthenope, penultimul film al lui Paolo Sorrentino. Am avut atunci senzația că reia, destul de superficial, aceleași teme, idei și obsesii care îi definesc cinemaul, fără să le dea consistență. Și, tocmai pentru că îmi place mult Sorrentino, mi-a lipsit acea profunzime care face ca filmele lui să rămână cu tine. La Grande Bellezza e, pentru mine, unul dintre filmele la care mă întorc din când în când, atunci când vreau să revăd ceva despre care știu sigur că îmi place și care, în mod surprinzător, reușește să aducă în lumină alte și alte detalii pe care nu le-am observat în vizionările precedente.
Așa că am așteptat La Grazia cu interes, dar și cu o anumită rezervă. Iar surpriza a fost pe măsură: mi-a plăcut enorm. E un film care recuperează ceva esențial din stilul regizorului, ceva ce mi-a lipsit când am văzut Parthenope – nu neapărat la nivel de temă, pentru că Sorrentino rămâne fidel obsesiilor lui, ci la nivel de profunzime în care expune tema. Există aici o atenție reală pentru timp, pentru felul în care trecutul și prezentul coexistă în același spațiu interior. Mariano De Santis, jucat impecabil de același Toni Servillo cu care ne-a obișnuit regizorul, nu e doar un președinte aflat la final de mandat, ci un om prins într-un moment de bilanț, în care lucrurile din viața publică și cele din viața privată încep să se reflecte unele în altele, fără delimitări clare. Filmul nu insistă asupra acestei suprapuneri, nu o explică, dar o lasă să se construiască din gesturi, din ezitări, din fragmente de memorie.
Mi s-a părut foarte reușit felul în care relațiile personale sunt integrate în acest parcurs. Relația cu fiica lui, în special, are o tensiune discretă, dar constantă, care vine dintr-o asemănare prea mare între ei doi, pentru a fi confortabilă. Nu e o relație conflictuală în sens clasic, dar nici una caldă în mod evident; e mai degrabă marcată de o dificultate de a se apropia cu adevărat unul de celălalt. Sorrentino nu forțează niciun moment această direcție, nu o dramatizează, ci o lasă să existe ca o prezență difuză, care capătă greutate tocmai prin lipsa explicațiilor.
În paralel, filmul aduce în prim-plan dilemele etice care construiesc firul narativ: cele două cereri de grațiere și promulgarea legii eutanasiei. Sunt teme grele, care ar fi putut foarte ușor să alunece într-o zonă demonstrativă sau tezistă, dar filmul evită constant această capcană. Nu există o poziționare clară, nu există un punct în care spectatorului să i se spună ce să creadă. Din contră, aceste situații sunt tratate ca spații de incertitudine, în care decizia nu vine cu sentimentul unei soluții corecte. Poate singura concluzie în acest sens este dialogul purtat cu editoarea de la Vogue, în care aceasta îl întreabă pe deja fostul președinte: „Ați redescoperit pasiunea?”, iar el răspunde, fără să acorde mai multă emfază decât ar fi necesară: „E prea târziu pentru pasiune, doamnă, dar am descoperit altceva. Iertarea. Iertarea este frumusețea îndoielii.”
Și, dacă tot am dat acest citat, mi se pare important de menționat că scenariul este o poezie în sine. Mi-am notat multe citate pe măsură ce vizionam La Grazia, unele care au un sens de sine stătător, dincolo de film, care creează imagini puternice în minte și la care mă tot întorc, de când am văzut filmul.
„– Ce ți-ar plăcea să visezi?
– Lipsa gravitației.”
Vizual, filmul rămâne în linia stilului lui Sorrentino, dar într-o formă mai reținută. Eleganța cadrelor, rigoarea compoziției, spațiile ample sunt toate acolo, însă nu mai par să concureze emoția, ci să o susțină discret. Chiar și acele apariții mai neobișnuite sau ușor simbolice sunt integrate tandru, deloc ostentativ, fără să rupă fluxul filmului.
Ce rămâne, în final, este o senzație de echilibru rar întâlnită la Sorrentino în ultimii ani. Filmul nu mai oscilează între stil și substanță, ci le lasă să funcționeze împreună, într-un ritm mai lent, mai sigur pe sine. Există o melancolie constantă, dar nu una apăsătoare, ci una care ține mai degrabă de luciditate – de înțelegerea faptului că anumite lucruri nu mai pot fi reluate, că anumite decizii vin prea târziu sau fără certitudini.
Ideea retragerii președintelui din funcție, în acest context, capătă o greutate aparte. Nu e tratată ca un eșec, nici ca un gest dramatic, ci ca o formă de asumare. Capacitatea de a înțelege când a venit momentul să te retragi devine aici un semn de claritate, e însăși imaginea demnității.
La Grazia mi se pare, astfel, unul dintre cele mai reușite filme recente ale lui Sorrentino. Nu pentru că ar face ceva radical diferit, ci pentru că reușește să se întoarcă, cu mai multă liniște și mai multă atenție, la ceea ce îi definește stilul cu adevărat. Și reușește să pună o oglindă în fața privitorului, așa încât să te întrebi iar și iar, „Cine sunt eu?”, „Eu cum aș proceda?”, „Aș fi capabil de o deminitate similară în fața sfârșitului?” Iar tot acest proces de oglindire se întâmplă natural, deloc inconfortabil, e o bucurie să poți privi în tine însuți printr-o astfel de manifestare a artei.
Disponibil în cinematografele din România din 17 aprilie.
