Filme Filme americane

Maternități tulburi: The Lost Daughter (2021)

The Lost Daughter (2021) – Fiica ascunsă
Regia: Maggie Gyllenhaal
Distribuția: Olivia Colman, Jessie Buckley, Dakota Johnson, Ed Harris, Peter Sarsgaard, Oliver Jackson-Cohen

Galeriei respectabile de actori care trec de cealaltă parte a aparatelor de filmat și devin regizori li se adaugă acum Maggie Gyllenhaal, o actriță care mie îmi place foarte mult. Cu atât mai mare îmi este bucuria de a vedea că filmul ei de debut și ca regizoare și ca scenarista, din 2021, ‘The Last Daughter’ este o o realizare mai mult decât satisfăcătoare. Adaptând într-o manieră destul de liberă un roman al Elenei Ferrante, Maggie Gyllenhaal aduce în acest film multe din ceea ce așteptam de la actorii care se hotărăsc să devină regizori: o cunoaștere din interior a meseriei de cineast, un mod empatic și profesional de a-și alege și conduce actorii, și o viziune originală și proaspătă. Este vorba, în definitiv, despre debutanți care însă au ani și uneori decenii de experiență cinematografică.

Când cele mai bune aspecte ale celor două fațete ale personalităților lor se întâlnesc, rezultatul poate fi foarte bun, și ‘The Lost Daughter’ o demonstrează. În plus, Maggie Gyllenhaal nu copiază pe niciunul dintre excelenții regizori cu care a lucrat ca actriță și nu le adoptă stilurile, demonstrând în acest film că are o personalitate artistică distinctă ca regizoare și are și multe de spus. Dacă este să o asemăn cuiva, regizoarea care îmi vine în minte ca ‘soră de suflet’ este Sofia Coppola (și ea actriță înainte de a deveni regizoare) datorită expunerii sincere și din suflet pe ecrane a problematicii feminine.

Leda Caruso, eroina principală a filmului, este o profesoară universitară americană care își petrece vacanța pe o insulă grecească. Ar putea fi o vacanță de vis dacă liniștea nu ar fi tulburată din prima zi de apariția unei zgomotoase și numeroase familii greco-americane. Printre ei se afla o tânără mamă a unei fetițe de câțiva ani, care are vizibile probleme și în căsnicie și în a-și găsi timpul pentru fiică și a-și trăi viață de femeie tânără. Problemele nu sunt străine Ledei, care începe să fie copleșită de amintirile propriei maternități, cu 20 de ani în urma, în care se confruntase cu probleme similare cu cele două fiice ale sale, cu decizii despre împărțirea vieții între maternitate și încercarea de a duce o viață profesională activa și o viață personală care să-i aparțină. Pe măsură ce Leda se aproprie de familia care îi este vecină în vacanță, ea simte efectul deciziilor luate cu 20 de ani în urmă și încearcă să o influențeze pe noua sa prietenă să nu-i repete greșelile. Intențiile bune însă, se știe, câteodată pavează iadul.

Stilul de filmare al lui Maggie Gyllenhaal este foarte interesant. Regizoarea folosește foarte mult prim-planurile. Poate jumătate din cadre au personajele în close-up în centrul imaginii. Desigur, aceasta solicită intens actorii, dar regizoarea a avut șansa (sau priceperea) de a construi o echipă excelentă. Rolul principal, al Ledei la 48 de ani, este jucat de Olivia Colman. Câțiva dintre regizorii care sunt și actori își crează uneori alter-ego-uri pe ecrane, personaje în care își îndrumă actorii de parcă ar juca ei rolurile. Woody Allen este un exemplu celebru. Maggie Gyllenhaal îmi pare să facă ceva asemănător aici. Formidabil este și portretul Ledei ca tânără mamă, cu 20 de ani în urma, construit de Jessie Buckley din secvențe scurte, uneori de câteva secunde. Trebuie să ne amintim că este vorba despre o perspectivă subiectivă, în fapt despre felul în care Leda cea matură își amintește despre Leda cea tânără, trăirile ei, experiența și greșelile ei de mamă. Apare într-un rol secundar și Ed Harris, un alt actor care mie îmi place enorm.

Versiunea rescrisă de regizoare a intrigii din roman lasă câteva elemente cheie la aprecierea spectatorilor și bine face. Viața are misterele ei și nu toate episoadele se cer elucidate până la capăt. A fi mamă este una dintre cele mai dificile situații din viața unei femei, găsirea echilibrului între dedicația materna și viața proprie este uneori o misiune imposibilă. Singurii care ar avea, poate, dreptul să judece sunt copiii. Spectatorii sunt invitați să intre în intimitatea personajelor, să le urmărească crâmpeie de viață și să traga singuri concluziile. ‘The Lost Daughter’ este film frumos și feminin, care dă senzație de autenticitate și de implicare.

Disponibil pe Netflix.

Nota: 8/10

(Sursă fotografii: IMDb.com, https://chiswickcalendar.co.uk/andreas-film-review-the-lost-daughter/)

Articole similare

Un sequel prea mult: Borsalino and Co. (1974)

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefilă (3 – 9 februarie 2020)

Dan Romascanu

Cel mai important dialog despre filme din toate timpurile: Hitchcock/Truffaut (2015)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult