Deep Red (1975)
Regia: Dario Argento
Distribuția: David Hemmings, Daria Nicolodi, Gabriele Lavia
Cariera lui Dario Argento se întinde acum peste mai bine o jumătate de secol ca autor de scenarii şi regizor de filme de groază. Este considerat maestrul cinematografului italian al genului, care poartă şi numele de „giallo” (galben – culoarea hârtiei ieftine pe care era imprimată cândva literatură populară de ficţiune), combinând elementele de groază cu supranatural (magie, vrăjitorie). Lipsa aproape totală a limitelor sale în a aduce violenţa pe ecran i-a câştigat critici şi a condus la evitarea vizionării de către cei cu inimi mai slabe, dar stilul şi coerenţa meşteşugului face ca filmele lui să merite întotdeauna să fie vizionate de cei care acceptă ‘horror’ ca pe un gen de divertisment. Este de destul de multă vreme în industrie pentru a fi fost contemporan cu Fellini, care i-a apreciat munca şi cu care a împărtăşit operatori, decoruri şi chiar teme. Spectatorii vor găsi în „Profondo Rosso” (sau ‘Deep Red’, cum este cunoscut titlul în versiunea în limba engleză) multe subiecte, tehnici sau simboluri folosite de recentele filme ale genului, dar nu trebuie să uităm că acest film a fost făcut acum 42 de ani. Îl putem considera pe Dario Argento ca pe un intermediar între Hitchcock şi creatorii filmelor moderne de groază.
Ce face ca un film că acesta să pară, după mulţi ani, diferit de restul mulţimii de alte filme de groază mari consumatoare de ketchup? În primul rând, este o poveste ‘cu crime’ foarte bine scrisă, care reuşeşte să-şi păstreze logica în ciuda ritmului ameţitor de acumulare a cadavrelor şi în ciuda implicării aparente a elementelor super-naturale. Creează senzaţia de tensiune de la prima scenă de deschidere şi menţine interesul viu în cea mai mare parte a timpului, până la un final care are logică şi care aminteşte finalurile unora dintre predecesorii săi celebri. Apoi este fundalul – oraşul Roma pe care îl cunoaştem din filmele lui Fellini, care par a fi chiar citate, apartamente cu mobilier şi tablouri sofisticate, vile abandonate. Mai presus de toate este cinematografia. Argento şi directorul sau de imagine, Luigi Kuveiller, alternează cadrele de imagine fixe şi mobile şi creează o paletă de culori în care roşul din titlu joacă un rol dominant.
Ultimul secret al succesului filmului a fost în opinia mea alegerea lui David Hemmings în rolul principal. Actorul britanic devenise deja faimos cu rolul său în ‘Blow-Up’ al lui Antonioni. Rolul său aici este o continuare într-un cadru diferit (foarte italian, în comparaţie cu foarte britanic) a acelui rol, cu aceeaşi căutare obsesivă a adevărului. Doi dintre actorii secundari – Daria Nicolodi (actriţa preferată şicolaboratoare a lui Argento până în prezent) şi Gabriele Lavia au reuşit să creeze performanţe actoriceşti foarte credibile. Toate cele de mai sus contribuie ca ‘Deep Red’ să fie o etapă importantă în istoria thriller-elor cinematografice.