Carti Memorii jurnale

Trei volume de la Pilot Books care ne dezvăluie ce înseamnă pasiunea pentru sport

Ar trebui să încep cu un disclaimer: nu sunt un pasionat de sport în forma sa fizică, particip rareori fizic la un meci de fotbal sau de tenis (deși am tot încercat în ultimii ani să joc tenis), alerg foarte rar și doar câteodată mai scot din hibernare bicicleta familiei. Sunt însă un pasionat de sport din canapeaua din sufrageriei, privesc deseori cu entuziasm tot felul de sporturi, de la fotbal și tenis la ciclism, Formula 1 și handbal, și citesc tot ce îmi pică în mână din domeniul sportiv, de la autobiografii la manuale de tenis, de la Lead.ro la Treizecizero.ro. Așadar, nu e de mirare că am citit câteva dintre aparițiile tinerei edituri Pilot Books, nișată pe domeniul sportiv, și iată ce am aflat despre trei volume care ne dezvăluie ce înseamnă pasiunea pentru diferite sporturi și pentru sport, în general:

Vreau să joc. Autobiografia”, de Ionuț Rada împreună cu Laurențiu Despina

Editura Pilot Books, București, 2022

Nu sunt un pasionat al campionatului României din acest moment, ba chiar aș spune că prefer să mă uit la un Brighton – Watford din Cupa Angliei decât la un meci la care să fie oricine din SuperLiga, așa cum se numește acum. Nu a fost însă întotdeauna așa, pentru că au existat, chiar și după anul 2000, acele perioade în care spectatorii umpleau arenele, când jucătorii români erau prezenți în campionatele importante, iar echipele noastre ajungeau în Champions League sau în semifinalele Cupei UEFA (perioada cunoscută cu numele de ”UEFAntastică”). În acele perioade, unul dintre protagoniști era Ionuț Rada, pe care l-am urmărit pe când juca în campionatul României, așa cum am urmărit și echipele la care a evoluat, Rapid, Steaua și CFR Cluj.

L-am pierdut din vedere după ce s-a retras, pentru a afla de curând că este promotorul unui stil de viață sănătos, a unor îndemnuri repetate către cei mici și părinții lor pentru mișcare și sport, creând în acest scop și o platformă online și offline intitulată The Rada Way. Și l-am redescoperit mai ales prin această autobiografie, în care Ionuț Rada face o radiografie atentă și sinceră a ceea ce înseamnă viața unui fotbalist român cu oarece realizări: chiar dacă ne uităm cu toții distanți la campionatul românesc, mulți dintre cei care joacă acolo (Rada, în speță) nu au deloc o viață ușoară, ci au trecut printr-o copilărie complicată, prin cantonamente interminabile, printr-o îndepărtare prematură și forțată de părinți, de colegi și de prieteni, fiind în același timp la cheremul unor conducători mai puțin capabili și al unor impresari care se gândesc mai mult la comisioane decât la bunăstarea și fericirea fotbalistului.

„N-aș fi putut să fiu antrenor. Nu mă vedeam niciodată dirijorul unei echipe. Mă gândesc că, pentru a fi antrenor, este nevoie de multă forță mentală, dar și de diplomație, de abilitate comunicativă,  fermitate, ingeniozitate și, în egală măsură, de nervi tari. Pentru că meciul jucat pe margine arde cu flacără mai mare decât cel din teren. Apoi, nu în ultimul rând, este nevoie de ceva abilități de a interpreta diverse roluri. Numai că eu nu aveam mai nimic din toate astea. Eram foarte direct și implicat, dispus mai degrabă la un mesaj plat, fără ocolișuri, eram un tip solid și nu aveam decât forța fizică, nu și puterea de a transmite, de a mobiliza. Chiar dacă pe teren, ca jucător, am fost în felul meu un războinic. Dar munca de antrenor cere mult mai mult. Cred că tuturor antrenorilor mei le-ar fi plăcut să lucreze cu Ionuț Rada cel de acum. Omul mai „înalt” la minte.” (pag. 232)

Rada a avut și insatisfacții în cariera sa, dar a compensat prin seriozitate, prin bunătate și profesionalism, așa că la finalul unei vieți lungi de fotbalist poate spune că a reușit. Inclusiv prin scrierea acestei cărți, alături de Laurențiu Despina, un volum care va fi apreciat, în mod sigur, de toți iubitorii sportului, mai ales cei ai fotbalului, pentru că este condimentată cu multe informații din interior, dar și cu mult umor și (auto)ironie:

„Teo, soția mea, îmi spune că am fost un răsfățat. Abia cu timpul, după ce m-am însurat, m-am schimbat și am devenit… un alintat.” (pag. 53)


Între faimă și onoare se așterne întunericul. Povestiri autobiografice”, de Andreea Petković

Editura Pilot Books, București, 2021

Traducere din limba germană de Alexandru Mihăilescu

Cei care urmăresc și sunt pasionați de tenis știu că Andrea Petkovic este unanim recunoscută drept una dintre cele mai intelegente jucătoare din circuitul feminin. Și Chiar dacă s-a retras la finalul acestui an, este privită ca una dintre marile luptătoare ale acestui sport, atât pe teren (unde a făcut meciuri incredibile cu cele mai bune jucătoare ale circuitului), cât și în afara lui, luptându-se pentru egalitatea în premii între bărbați și femei, pentru îmbunătățirea condițiilor de joc, fiind respectată de toată lumea.

„Marea parte a vieții de zi cu zi o umplu turneele mici, care se desfășoară în locuri izolate și unde fiecare jucătoare se luptă pentru supraviețuire. Banii din premii sunt puțini, deplasarea costă de obicei mulți bani, iar pentru întreținerea la fața  locului jucătoarele trebuie să se descurce singure. Absurditatea vieții e prezentă și în lumea tenisului. Acolo unde premiile oferă mulți bani, toate costurile sunt preluate. Nu însă și acolo unde nu prea sunt bani de luat.” (pag. 35)

Dacă mai era nevoie, dovada inteligenței sale și a pasiunii sale pentru sport și tenis este făcută și prin acest volum care cuprinde 18 povestiri autobiografice, unde putem privi în ansamblu ceea ce a reprezentat cariera sa și ce efect a avut aceasta asupra unei vieți complicate și complexe. Despre ce sunt cele 18 povestiri din acest volum? Sunt mici eseuri despre reușita în tenis și în viața personală; sunt amintiri despre cei mai importanți prieteni și despre mentori; sunt panseuri despre felul în care apartenența influențează cariera și viața (Andrea este născută în Tuzla, în Bosnia și Herțegovina); sunt întâmplări, evenimente, situații tratate cu umor și autoironie; sunt considerații despre tenis, feminism și influența anturajului.

„Am fost o elevă model și respectam toate regulile – pătrunsă de frica de a ieși în evidență. O fricăpe care o preluasem de la părinții mei și care era tipică pentru familiile de emigranți. Când am mai crescut și, la clubul de tenis, am intrat în contact cu copiii din marea burghezie, marele șoc cultural a fost completa lor lipsă de respect pentru reguli și forme – adevăratul privilegiu al privilegiaților.

Focul care mocnea în mine de când mă știu se manifesta în revărsări de furie pe terenul de tenis, atunci când ceva nu-mi ieșea cum voiam. Aruncam rachetele cât colo și plângeam. Problema era că lumea credea că sunt tristă, dar din ochii mei nu ieșea decât mânie.” (pag. 16)

În plus, este o carte și despre cărți: Andrea Petkovic citește mult, consumă cultură, se duce la evenimente literare, se întâlnește cu autorii preferați. Așadar, chiar dacă „nu consumați” tenis, volumul vă va deschide o lume, așa cum alte cărți i-au influențat viața și personalitatea acestei intelegente jucătoare. 

„David Foster Wallace și Philip Roth – ambii cu minți ascuțite, ambii nevrotici, dar și joviali (pentru a-și acoperi tristețea). Dar nu de aceea au rămas în top. Ci faptul că au fost singurii autori pe care i-am cunoscut, care au scris despre tenis în felul în care înțeleg și percep eu tenisul. Drept un sport care trece dincolo de concentrarea pe rezultate și pocnetul insuportabil pe care îl face mingea care atinge linia de margine. Drept o reprezentare a vieții comprimată într-un dreptunghi format din colțul destinului, colțul norocului, colțul libertății de voință și colțul constrângerii de a lua decizii.

 

În afară de asta, Philip Roth a scris minunata propoziție: „Old age isn’t a battle. It’s a massacre.” (pag. 73)


De ce înotăm”, de Bonnie Tsui

Editura Pilot Books, București, 2022

Traducere din limba engleză de Cosmin Nare

„O zi de plajă are ceva primitiv – sunt animalele care se îndreaptă spre locul de adăpare. Apa atrage ca un magnet mulțimile umanității. Observ felul în care oamenii intră și ies din apă. Unii sunt acolo doar pentru a se răcori: intrare plină de entuziasm, ieșire rapidă. Unii zăbovesc o vreme, plutesc, stropesc, înoată. Întotdeauna sunt unii care păstrează distanța și nu intră deloc. Dar tot vin, hipnotizați de pulsul oceanului, înviorați de zgomotul valurilor și de mirosul sărat al aerului.” (pag. 14)

Absolut toți medicii îmi spun că cel mai bun remediu pentru bolile mele de spate este înotul. Nu știu să înot (și nici nu mă pasionează apa, deși sunt pasionat de Grecia) și îmi tot spun că de undeva tot trebuie să încep, inclusiv prin citirea unei cărți care să aibă ca îndemn înotul și care să laude, dacă mai este nevoie, această tehnică de supraviețuire și de competitivitate umană. Iar Bonnie Tsui – absolventă de literatură engleză și americană la Harvard, jurnalistă, scriitoare – face tocmai asta, descriind înotul din cinci perspective foarte importante – supraviețuire, stare de bine, comunitate, competiție și stare de „flux”, pe care le analizează în detaliu, în mai multe capitole.

Volumul semnat de Bonnie Tsui abundă însă și de informații inedite, care ne îmbogățesc cultura generală, cum ar fi:

  • „majoritatea mamiferelor terestre știu instinctiv să înoate încă de la naștere, dar nu și omul. Elefanții, câinii, pisicile (deși se opun) și chiar liliecii pot înota, și încă foarte bine. Oamenii și alte primate mari, precum cimpanzeii, trebuie să învețe.” (pag. 28);
  • în Olanda, pentru a-și câștiga dreptul de folosire liberă a piscinelor publice, copiii fac cursuri pentru o diplomă care să certifice faptul că sunt capabili să înoate îmbrăcați și încălțați;
  • în 1943, înotul a devenit obligatoriu în toate școlile din Islanda etc. etc.

Principalele motive pentru care trebuie să citim această carte sunt cele pe care, consider eu, se concentrează autoarea americană: istoricul înotului și cei mai importanți atleți și promotori ai acestuia (de la supraviețuitorul islandez Guðlaugur Friðþórsson până la recordmanul Michael Phelps); binefacerile înotului, dacă nu pentru fizic (pentru că pe acestea le cunoaștem), mai ales pentru psihic și pentru refaceri terapeutice din perioade complicate, traumatice…

Iată „de ce înotăm”, în tradiția japoneză:

Pentru supraviețuire: Japonia este, bineînțeles, înconjurată de apă.

Pentru religie: În practicile Shinto, misogi – purificarea rituală a corpului și a minții cu apă – este sacră.

Pentru luptă: Pentru a apăra teritoriul feudal, samuraii au înființat școli de înot adaptate specificului regional.

Pentru competiție: Probele includ scufundări și întreceri sau înot sincron.

Pentru a întări mintea și trupul: Principiul suprem în Nihon eiho este reprezentat de minte și apă, împreună.” (pag. 175)

Așadar, să facem sport, să facem mișcare, dar și să-i sprijinim cu tot ce putem pe sportivii  de valoare!

Articole similare

Filme, carţi şi câteodată fotbal: 17 iunie 2012

Jovi Ene

Cărți pentru copii: Super! Sunt un gândac!, de Ciprian Măceșaru

Jovi Ene

Pădurea lui Joaquin Phoenix, de Celestin Cheran

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult