Carti Carti de fictiune

Trebuie să ne convingem că putem ajunge de pe un trotuar pe altul: „Omul care a văzut totul”, de Deborah Levy

„Omul care a văzut totul”, de Deborah Levy
Editura Litera, Colecția Clasici contemporani, 2021
Traducere de Bogdan Perdivară

„Nu-i pasă de viața lui, așa că nu-i pasă de viețile altora.”

 

„E așa, Saul Adler: când aveam douăzeci și trei de ani îmi plăcea mult cum mă mângâiai, dar apoi a venit după-amiaza și tu te-ai lăsat să aluneci de lângă mine, deja căutai pe altcineva. Nu, e așa, Jennifer Moreau: te-am iubit noapte și zi necontenit, dar îți era teamă de iubirea mea și, la fel, eram și eu înspăimântat de iubirea ta. …. Atenție, Saul Adler. Ochii mari! Uită-te în dreapta și stânga, traversează drumul și treci pe partea cealaltă.”

Pe trecerea de pietoni din Abbey Road, Londra, fotograful Iain MacMillan făcea, în luna august a anului 1969, la ora 11.30, o fotografie celebră. Ea avea să fie coperta ultimului album Beatles, de mulți considerat cel mai bun, o copertă în care cei patru membri ai trupei traversează la nesfârșit de pe o parte pe alta a străzii, fără să atingă vreodată trotuarul celălalt. E o situare simbolică între părți, între lumi. O trecere fără sfârșit. Deși instantaneul a rămas în istorie din mai multe pricini, a fost important pentru mine să aflu zvonul care a însoțit această fotografie, anume acela că Paul McCartney ar fi murit de fapt, iar imaginea lui a fost adăugată ulterior, motiv pentru care acesta apare desculț. Un zvon fals, evident. Teoriile conspiraționiste au țesut tot felul de amănunte care nu ne sunt de folos, dar rămâne ideea că trupa Beatles nu depășește momentul acela fără să se schimbe radical și că „e câte o nălucă în fiecare fotografie.”

Pentru ce această introducere, oare? Pentru că în debutul acestei cărți, în septembrie 1988 cu puțin înainte de a cădea Zidul Berlinului si blocul comunist, două dintre personajele principale reconstituie acel moment, acea trecere a Abbey Road, pentru a fi fotografiat tânărul și fermecătorul Saul Adler, desculț, de către iubita lui, studenta la arte Jennifer Moreau. Atâta doar că lucrurile nu se desfășoară exact așa cum ar trebui. O mașină îl acroșează pe tânărul Saul. Aici te gândești, a murit cumva Saul Adler? Iar acesta este primul moment în care aluneci pe o coajă de banană, pentru că da, Deborah Levy strecoară in proza ei asemenea momente alunecoase, momente cheie, exact ca niște noduri, exact ca o clipire de pleoape, după care nimic nu mai e cum era cu o secundă înainte. Levy este o maestră în manipulare, ea manipulează arhitectura timpului, introduce niște momente în proza ei care funcționează mereu ca niște portaluri. Timpul se schimbă și renunță să fie liniar, comprimă perioade sau le elimină cu totul, dilată momente sau revine acolo unde a mai fost odată. Dacă am fi Hansel și Gretel mergând pe poteca din pădure, firmiturile noastre risipite pe cărare nu ne-ar fi de mare folos pentru că niciodată nu am fi siguri dacă mergem înainte sau înapoi, am trece de mai multe ori pe lângă același bolovan, pe lângă același trunchi de copac retezat, nu am mai ști cu siguranță dacă Hansel e chiar cu Gretel, nici măcar dacă Gretel mai există sau dacă nu cumva Hansel e altcineva.

Deborah Levy a fost o surpriză pentru mine, am găsit-o inteligentă și vicleană ca o vulpe. Are pretenții mari și de la agerimea ta, de la abilitatea de a vedea înțelesurile care nu sunt deloc evidente. Ea are abilitatea unui scamator și ceea ce scoate din joben este mereu înșelător mai cu seamă pentru că are aerul firescului. Ea pare până la un punct facilă, exact ca o întrebare din aceea care te împinge intenționat să faci raționamentul la îndemână, dar greșit. Apoi vezi că ceva nu se leagă, ai sentimentul acut că ți-a scăpat un lucru esențial, ești nevoit să te întorci și să cauți. Mai provocator decât asta e că la întoarcere, în căutarea ta nu vei găsi nimic cert, nimic exact, nimic care să aducă cu un răspuns matematic. Vei găsi mai multe răspunsuri probabile sau posibile și fiecare dintre ele are puterea să conducă cartea pe alt drum, spre altceva.

 „Da și nu. Da-ul și Nu-ul existând în paralel, ca dungile albe și negre ale zebrei de pe Abbey Road, dar dacă Nu-ul era mai mare decât Da-ul? Mult mai mare. Și traversam apoi strada?”

Cert este că în carte există mai multe dualități opuse si multe dintre aceste perechi sunt situate de-o parte și de alta a unei granițe. Există o linie de demarcație între ele iar firescul sau legile naturii îți spun să te decizi pentru stânga sau dreapta, pentru bărbat sau femeie, pentru trecut sau prezent, pentru viu sau mort, pentru eu sau pentru tu. Dar se pare că Saul Adler se pierde între aceste extreme, fie alegând și una și alta, fie rămânând pe linia de demarcație, fie nefiind niciunde. Așa cum Abbey Road pare doar o trecere de pietoni, dar în conștiința noastră este mai mult decât atât, pentru că este încărcată de semnificație, așa o sumă de alte elemente care sunt folosite în roman sunt mai mult decât par.

„Walter, am spus, unde e Zidul? Nu-l văd.

E peste tot.”

Dacă Zidul Berlinului separă nu doar un oraș în două, ci și două extreme politice, două lumi radical diferite, el mai separă încă multe alte lucruri. Separă de exemplu două feluri de a privi spre celălalt. Saul Adler, acest tânăr istoric, se remarcă frecvent și insistent prin frumusețe. El se consideră singur atrăgător, ieșit din comun, dar i se confirmă și din exterior același lucru, cei din jur lăsându-se auziți în aprecierile lor față de el. Un lucru precum frumusețea fizică implică în mod evident privirea și abilitatea de a observa un aspect exterior, de suprafață, iar asta ne împinge mai departe să facem o analiză a receptării și înregistrării celuilalt. Ce vedem și cum interpretăm ceea ce vedem, nu doar ce și cum privim, ci și cu ce scop privim.

„Ochii verzi ai Lunei erau ca niște oglinzi. Mă vedeam zâmbind în amândoi, de parcă aș fi devenit o conștiință dublă, lucru care, într-un sens, era adevărat. Învățam în RDG să nu fiu eu însumi.”

Saul face călătoria în RDG imediat după ce-i face Jennifer fotografia, pentru a scrie un articol favorabil despre climatul politic și social de acolo. Atunci se schimbă direcția și înțelesul privirii, căci și ea are două sensuri. Dacă în occident privirea este superficială, îndreptată spre sine, spre propria imagine, în dictatură și comunism privirea este spre celălalt, este suspicioasa si manipulativă. Dacă în Londra toată lumea te privește fără să te vadă, în Berlinul comunist toată lumea te privește pentru a te raporta. Dacă Jennifer nu ajunge la Saul decât prin aparatul de fotografiat, folosindu-l ca sursă de inspirație și material artistic, dincolo de Zidul Berlinului Saul este privit și prin lentilă, și direct, și indirect, dar nu pentru a fi înțeles, ci tot pentru a servi unui scop străin de el. Deși este găsit drept frumos în toate locurile, în frumusețea lui fiecare vede altceva, de fapt nimeni nu vede în asta un atribut, pur și simplu, nici măcar el însuși.  „…frumusețea extremă, care e mereu folositoare și o povară mereu, uneori de-a dreptul monstruoasă.”

În egală măsură, privirea lui Adler este profund subiectivă, eronată, privind la alții, dar nereușind să-i vadă, privind către sine, dar nereușind să-și vadă nici defectele, nici egoismul, ci doar frumusețea drept unealtă, nadă. Dacă privirea este un obiectiv înșelător, nici definirea noastră în cuvinte nu poate fi decât eronată, tot raportul dintre doi oameni se alterează, ceea ce-și spun conține mereu un cuvânt pe care celălalt îl refuză. În mare parte cartea poartă un discurs despre imagine, privire și înțelesul lor.

„Mă gândeam la cum îmi ceruse Jennifer Moreau să nu-i descriu niciodată frumusețea, nici ei înseși și nimănui altcuiva. Când am întrebat de ce eram redus la tăcere într-un asemenea fel, mi-a răspuns: fiindcă nu ai decât cuvinte vechi ca să mă descrii.”

Omul care a văzut totul pare că nu a văzut nimic până la momentul în care, făcând un salt în timp, în 2016 de data asta, adică înainte de Brexit, este lovit din nou în același loc, de aceeași mașină, de data asta cu alte consecințe, reactualizând un moment din trecut dar cu un alt nivel de traumă. Doar acum începe să devină omul care a văzut totul, sau măcar totul despre el. Aceste două momente trase la indigo se petrec înaintea unor momente politice reale, de mare impact, care se pot asemăna în plan social, economic, istoric cu cataclismele naturale, un fel de derivă a continentelor. În viața lui Saul Adler, momentele de cotitură sunt generate de el și îi reconfigurează, de asemenea, traiectoria întregii vieți, a micii lui istorii. El va ajunge în fața unor întrebări, a unor mari confuzii cere se suprapun uneori peste confuziile istoriei mari. Pe acestea, dilemele și întrebările ni le va transmite fără remușcare, rămânând să ne descurcăm cu ele cum știm mai bine. El se va vedea prin obiectivul lui Jennifer și ni se va oferi și nouă drept omul făcut din bucăți. Frumusețea lui destructurată, moartă și transformată într-un discurs care nu vorbește despre el.

„Jennifer stătea în dreapta fotografiei celei mari, alb-negru, care mă înfățișa pe mine la douăzeci și opt de ani. El ocupa întregul perete. Buzele îi erau ușor desfăcute. Chipul impasibil, rece, detașat. Imaginea se oprea la talia subțire, la primele fire de păr pubian. Un triptic, pe peretele din stânga, era intitulat Un om făcut bucăți. Subsuorile, sfârcurile, degetele, penisul, labele picioarelor, buzele, urechile. Levitând în spațiu și timp. De unde eram, în fundul sălii am ascultat-o pe Jennifer vorbind. Nu mi-a menționat nici măcar odată numele, nici nu m-a dezvăluit a fi  subiectul interogației ei vizuale. Omul făcut bucăți avea ochi morți.”

 

„În același timp nu înțelegeam ce semnificație căutam.”

 

„Jennifer Moreau a arătat spre pereți.

-Nu e despre tine. E despre mine.

Și îți aduci aminte de citatul din Susan Sontag, de la începutul cărții, despre imaginea surprinsă pe peliculă. „Fotografierea oamenilor este o formă de viol, deoarece îi vezi așa cum nu se văd niciodată, dobândești despre ei o cunoaștere pe care ei nu o pot avea niciodată; fotografierea îi transformă pe oameni în obiecte care pot fi posedate simbolic.”

Semnificația corpului, a naturii noastre fizice, dar și a imaginii despre ele, se schimbă.

Deborah Levy se joacă cu simbolul trupului perfect care este făcut bucăți metaforic, pentru al face apoi bucăți la propriu. Ea face zob și eul interior care se fărâmă în zeci de întrebări.

„M-am uitat în oglindă, întâia oară după accident. Dispari naibii, nu te suport, i-am zis bărbatului între două vârste care îmi întorcea uitătura. Părul îi fusese ras. Era un craniu. Ochii fărâme de albastru pe fața palidă. Pomeți înalți. O tăietură pe obraz și una pe buză. Sprâncene argintii. Unde-ai dispărut, Saul? Toată frumusețea aceea făcută zob. Cine ești? Ce limbi vorbești? Ești un fiu, un frate și un tată? Ești o achiziție? Cum te înțelegi cu colegele de serviciu? Ce rost au ele, în opinia ta? Ce rost ai tu, în opinia ta?…. Cum votezi? Ești un istoric bun? Ai jucat vreodată fotbal? Crichet? Tenis de masă? Ești curios de alte persoane? Sau pășești aținându-te pe muchia exterioară a vieții, indiferent, distant, chinuit de afecțiunea pe are ființele umane par să o simtă unele pentru altele? Te invidiază alți bărbați? Ești o fire iubitoare? Ai fost vreodată iubit?”

 

„O mie unu cioburi îmi pluteau înăuntrul capului.

Mă uitam la reflexia mea în oglindă, și reflexia căzuse în mine.”

Trecutul și întoarcerea spre ce a fost implică mereu amestecul dintre istoria mare cu cea mică, personală. Saul Adler a pendulat ca istoric între trecut și prezent și în fiecare a găsit înfipte jaloanele propriilor traume. Privarea de libertate și autoritatea brutală se văd și la scara istoriei mari și la scara istoriei familiei din care provine. Ca o refulare, odată eliberat de abuzul din familie, apare la adultul Saul o foame de libertate și o nepăsare care se manifestă în dragoste, încercând totul și neacceptând nici o formă de constrângere sau angajament. De fapt exercită și el tot un abuz, e abuzul de celălalt și de sentimentele lui, o formă de insensibilitate pe care o practică cu seninătate. Cum nu există istorie și trecut fără memorie, nu e posibil să parcurgă cu mintea ceea ce a fost fără să intre în propria magazie de amintiri. Aici există dovada felul în care și-a manipulat memoria și istoria. El a stocat la vedere doar ceea ce l-a făcut să poată trăi liniștit. Accidentul al doilea îi scoate la suprafață tot ceea ce păstrase adânc îngropat.

Lucrurile nu se desfășoară cursiv, iar în a doua jumătate a cărții, toate gândurile sunt îngreunate de lipsa de luciditate a pacientului Saul. Dacă totul chiar se întâmplă, dacă este un delir, dacă este o trecere de la viață la moarte sau o trecere de la realitate la vis, dacă morfina este cea care narează dincolo de toate bătăile inimii, dincolo de ultima respirație, toate aceste întrebări mi-au trecut prin cap. Mi-am pus de multe ori întrebarea, pendulând între a fost sau nu a fost, de ce Deborah Levy a lăsat atât de multe elemente perturbatoare pe linia timpului. Aducând elemente din trecut în viitor, dar mai ales elemente din viitor în trecut, firul firesc al timpului se pliază, suprapunând o scenă peste alta iar asta dă întâmplărilor o mare doză de imprecizie și improbabil. Pare că te afli într-o veșnică traversare, mereu în trecere, la fel ca cei patru Beatles. Ca pe pragul dintre trecut și prezent, dintre tine și celălalt, iubind în același timp un bărbat și o femeie, explorând și clarificând istoria și manipulând-o totodată, odată cu Saul Adler, acest personaj deopotrivă jalnic și reprezentativ pentru superficialitatea timpului și a frumuseții exterioare.

„Da, simt că sunt lipsit de semnificație.”

 

“-Bună, Saul. Cum îți merge?

-Încerc să trec strada, am zis.

-Așa e, de treizeci de ani încerci să treci strada și ți se întâmplă tot felul de chestii pe parcurs.”

Deborah Levy trebuie încercată negreșit, pentru a simți măcar odată felul în care te provoacă să gândești un text în care pot fi posibile atât de multe interpretări. Trebuie să ne convingem că putem ajunge de pe un trotuar pe altul.

Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografie autoare: The Guardian)

Articole similare

Poveștile de iubire ale samuraiului: O dimineață de iubire pură, de Yukio Mishima

Dan Romascanu

Povestea lui Cosmin care a plecat de acasă să cunoască viața, de Karin Gündisch

Jovi Ene

Rezistența franceză în cel de-al doilea război mondial: ”Doamna de la Ritz”, de Melanie Benjamin

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult