Carti Carti de fictiune

Slalom prin timpuri, căutând „Duminicile iubirilor pierdute”

„Duminicile iubirilor pierdute”, de Valérie Perrin
Editura Litera, Colecţia Buzz Books, Bucureşti, 2021
Traducere din limba franceză şi note de Eduard Claudiu Brăileanu

Sunt tot atâtea păsări pe lume câte fiinţe umane. Iar iubirea este atunci când două persoane împart aceeaşi soartă (p.324)

Copil fiind, îmi plăcea să observ discret oamenii, să tresar cu seninătate sau îngrijorare în faţa bucuriilor sau tristeţilor, să îmi doresc să pătrund în tainele lor. Tot pe atunci, obişnuiam să privesc ore în şir diverse poze şi amintiri de familie, foarte bine ştiind că toate sunt pline de poveşti, pe care la început le ascultam cu încântare şi emoţie, iar foarte puţin mai târziu, condusă de valul cuvintelor şi al imaginilor, le consideram, fără să vreau, posibile instantanee dintr-o poveste proprie, care, deşi nescrisă, îmi dăruia puterea să visez.

Anii au trecut, iar pe măsură ce lumea cărţilor şi a filmelor s-a întreţesut cu nenumărate crâmpeie din lumea mea, cel care într-o vreme se juca de-a scenariile a învăţat, printre altele, că o mare parte din clipele petrecute aici pot ascunde sâmburi de mister luminos sau tragic din care una sau mai multe poveşti aşteaptă să prindă viaţă. O astfel de lecţie se desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Duminicile iubirilor pierdute, care, prin stilul alert şi plin de suspans,  transformă cititorul într-un veritabil călător printr-un timp aparent lăsat în urmă, dar care îşi va afla nebănuite răspunsuri în prezent.

Sub privirile noastre se desfăşoară povestea a două femei aparent obişnuite, dar pe care destinul şi implicit vocea scriitoarei Valérie Perrin le transformă în mesagerele uneia dintre acele nemuritoare, mari şi curate iubiri care vor parcă să sfideze orice umbră a unui timp ameninţat sau prea înţesat de zgomote şi incertitudini. Rând pe rând, acele gânduri încă nerostite şi nenumăratele vise cu ochi deschişi tind să se dezvăluie în deplinătatea lor, lăsând loc unei imagini mereu vii: o horă greu de oprit sau de ţinut, pentru o clipă, în loc, în care iubirile, pasiunile şi obsesiile se îngemănează cu umbrele singurătăţii, ale bătrâneţii şi ale morţii implacabile.

Pentru început, suntem îndemnaţi să o cunoaştem pe Justine, unul dintre acei prea mulţi copii al cărui entuziasm senin a fost umbrit de pierderea ireparabilă a părinţilor, şi pe care viaţa, încă suspendată în mirajul inocentelor bucurii ale unei copilării ştirbite, o transformă într-unul din acei tineri a căror menire este aceea de aduce măcar un strop de lumină în lumea celor ajunşi la vârsta senectuţii:

Mă numesc Justine Neige. Am douăzeci şi unu de ani. De trei ani lucrez la căminul de bătrâni „La Hortensii”. (…) Două lucruri îmi plac în viaţă: muzica şi oamenii de vârsta a treia. (…) Am crescut cu persoane de vârsta a treia prin preajmă. Am sărit peste o generaţie. Viaţa mea se împarte în trei: am grijă de bătrâni ziua, îi ascult noaptea şi dansez sâmbăta, ca să îmi redobândesc liniştea sufletească pierdută în anul 1996, din cauza vârstei a doua (pp.8-9).

Mai mult sau mai puţin întâmplător, această dorinţă obsesivă de a descifra şi a înţelege tainele propriului trecut, ale unei familii în care bunica plănuia adesea strategii pentru o sinucidere reuşită, în vreme ce bunicului părea să îi fie veşnic teamă de propriile amintiri, se împleteşte, prin fire nebănuite cu destinul uneia dintre rezidentele azilului „La Hortensii”. Întâlnirea revelatoare coincide cu momentul în care pătrunde în scenă Hélène Hel, care, până să ajungă la aproape o sută ani şi să îşi îngheţe memoria într-o foarte dragă amintire, a fost o tânără care a cunoscut inocenţa iubirii curate, iar mai târziu tragicele orori ale războiului, iar acum, prin cele povestite, devine un însoţitor veritabil pe aleile presărate cu vise prevestitoare, semne şi minuni regăsite, într-o formă sau alta, în orice lume guvernată de iubiri pline de vrajă.

Astfel aflăm că, la început Hélène a fost, de asemenea, o copilă tristă, care, în inocenţa ei, îl implora pe Dumnezeu să îi dăruiască ştiinţa de a citi. Iar atunci când această dorinţă se împlineşte, în sfârşit, o nouă poveste începe să se scrie – aceea a dragostei dintre Hélène şi Lucien, tânărul care, profund marcat de pierderea mamei şi obsedat de teama posibilei orbiri genetice, şi-a transformat copilăria într-un noian de umbre şi palide speranţe:

Lucien nu este credincios. Pentru el, religia înseamnă doar frumuseţea muzicii. O chestie pentru supunerea oamenilor. Nu a îndrăznit niciodată să i-o spună tatălui şi îşi rosteşte rugăciunile în fiecare seară fără să crâcnească. Étienne n-a vrut niciodată să-şi înveţe fiul nici alfabetul Braille şi nici să cânte la orgă. I-a fost mereu teamă că acestea îi vor purta ghinion. L-a rugat pe Lucien să practice tot ceea ce îi este interzis unui orb, de parcă ar fi vrut să alunge ameninţarea pierderii vederii. De parcă ar fi vrut s-o sperie. Ca să-şi liniştească tatăl, Lucien a făcut ciclism, alergare şi nataţie. (…) Lucien se preface că este foarte fericit. Dar ştie că într-o zi îi va veni şi rândul să meargă cu un baston alb (…) De aceea a învăţat alfabetul Braille fără să spună nimănui (pp.25-26).  

   Ca o împlinire a unei rugăminţi pline de speranţă şi deznădejde, dar şi a unui vis prevestitor în faţa cărora mulţi dintre noi am fi tentaţi să ridicăm cât mai sus din sprâncene, prima întâlnire dintre cei doi posibil condamnaţi la diverse forme de întuneric are loc chiar în Biserică, marcând, totodată, începutul unei adevărate iniţieri în tainele cuvintelor şi ale iubirii purtătoare de frumos:

Ea a învăţat să citească la vârsta de şaispreze ani. A avut senzaţia că a renăscut când a învăţat alfabetul, că a învăţat să respire. (…) Hélène avea mereu sentimentul că rămâne la suprafaţa lucrurilor, că nu cunoaşte oamenii decât superficial. Citind, muşcă dintr-un fruct lângă care a stat ani întregi şi căruia îi simte, în sfârşit, nectarul dulce. (…) Înainte de a citi, viaţa i se rezuma la gesturi zilnice, obişnuite, ce o aruncau într-un somn profund la sfârşitul zilei, ca un cal de povară abrutizat de oboseală. Acum, nopţile îi sunt cuprinse de vise, personaje, muzică, peisaje, senzaţii. (pp. 99-100).

Astfel, cea care odinioară obişnuia să îşi petreacă nopţile plângând, în timp ce lingea cu deznădejde tabla plină pănâ la refuz de litere şi semne pe cât de colorate pe atât de misterioase, se va transforma într-o femeie puternică, purtătoare a unei iubiri rămase dincolo de acele timpuri care vor parcă să se deruleze mult prea brusc, diverselor zgomote ale vieţii, asemenea unui război care nu voia să aducă nimic bun. Ca un licăr de lumină într-o lume ce se vrea a fi guvernată de vuietul bombelor şi de atrocităţile deportărilor, dar şi ca un martor plin de speranţă în faţa scindărilor temporare ale memoriei în neant sau ale implacabilelor scufundări ale vieţii pe tărâmul morţii, un pescăruş veghează la rândul lui toate cele ce au fost odată dorinţe şi minuni preschimbate în adevăruri. Iar în deplină armonie cu încercările lui Justine de a decripta noianul de secrete al propriei lumi, toate acestea se scriu acum într-un caiet cu coperţi albastre, vrând să reordoneze un puzzle pe cât de prezent, pe atât de bogat în piese rătăcite prin negura unui timp care pare că s-a blocat, fără drept de apel, în 1996, într-o oarecare zi de toamnă, dar mult prea tristă primă duminică din octombrie:

Pescăruşul este rănit dar viu. (…) Pare că suferă. (…) Îngenuncheată în faţa lui, Hélène nu reuşeşte să îl atingă. Îi este frică să nu-i facă şi mai mult rău. Dar nici nu o lasă inima să-l abandonze. (…) Până la urmă, îl ia cu atenţie în mână şi îl bagă uşor în buzunarul cel mare din interiorul bluzei, lângă inimă (…).

 

Hélène se învăţase atât de mult să trăiască alături de pasăre, încât nu şi-a dat seama. Nu l-a auzit toată ziua. Nici nu l-a văzut. (…) Strigă pescăruşul (…). Nimic. Pescăruşul a plecat (…). S-a dus după Lucien, Hélène cade pe gânduri, totul se întâmplă prea repede. Cât timp pasărea este departe, înseamnă că Lucien trăieşte (…).

 

Am dat o clipă înapoi. Cineva mă urmărise fără ca eu să-mi dau seama. În fotografie, pescăruşul lui Hélène era în prim-plan. Sunt sigură că el era, l-aş recunoaşte dintr-o mie. Zbura în spatele meu, cu spatele la lumină (…). La trei zile de la moartea lui Hélène, pescăruşul venise să-mi spună la revedere (pp.34, 133, 337).

Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Surse imagini: https://www.litera.ro/,  https://omiedesemne.ro/, https://m.facebook.com/Litera.ro/posts/, https://literaturapetocuri.ro/)

Articole similare

In varietate concordia: Epoca Zidurilor, de Tim Marshall

Carmen Florea

Poem în proză despre război: Ochii tăi m-au văzut, de Sjón

Jovi Ene

Editura Litera la Gaudeamus 2017

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult