Carti Carti de fictiune Recomandat

Siegfried, de Harry Mulisch

“Siegfried. O idilă neagră”, de Harry Mulisch
Editura Univers, colecţia Cotidianul, Bucureşti, 2008
Traducere din neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu

Moto:   „De ce nu mă ia dracul? La el e sigur mai frumos decât aici” (Eva Braun, Jurnal)

Este clar că Harry Mulisch a dorit cumva senzaţionalul prin publicarea acestui roman profund ficţional, dar care şi-a extras rădăcinile dintr-o realitate pe care o cunoaştem cu toţii. De-a lungul timpului, am avut astfel de autori care şi-au dorit, unii chiar au reuşit, să aducă în atenţia publicului personalităţi de seamă, punându-le în cărţi de ficţiune şi alocându-li-se fapte, sentimente sau intenţii care nu au existat niciodată, dar, în foamea anumitor cititori pentru senzaţional, au căpătat accente şi impresii de adevăr. Numai un exemplu pot da pentru a ilustra ceea ce îmi doresc să spun: Codul da Vinci, scris de Dan Brown.

Harry Mulisch încearcă aplicarea aceleiaşi teorii, la un nivel mult mai mic, asupra unui personaj asupra căruia s-au scris o mulţime de volume, dar care, spune el, nu s-a bucurat de atenţia cuvenită sub aspect uman, ci numai din punct de vedere istoric.

Personajul său este un scriitor olandez, care se bucură de apreciere în toată lumea literară, inclusiv în Berlinul în care se află acum. Îşi aşteaptă cu încredere nouă inspiraţie pentru noua sa carte, nu disperă, ştie că la un moment dat va veni, deşi un interviu dat unui post de radio îi dă un indiciu: să scrie marea carte despre Hitler, deşi nu ştie de unde să înceapă şi unde să termine. Până şi fiul său îl întreabă într-o zi, aparent fără nicio legătură: „Ieri, Marnix m-a întrebat aşa, dintr-o dată, cine-i Hitler. A auzit el ceva. I-am spus una, alta, şi-atunci el a zis: „Hitler este în iad. Dar pentru că-i plac răutăţile, el se simte acolo ca-n cer. În rai sunt toţi evreii, aşa că pentru el acolo este iadul. Ca să fie pedepsit, ar trebui de fapt să ajungă în rai.” Ce zici? Şapte ani. Am avea ceva de învăţat de la el.”

Vâlva se stârneşte în momentul în care este abordat de doi bătrânei şi rugat să vină la azilul unde aceştia locuiau, pentru a se găsi acolo în faţa unor dezvăluiri senzaţionale: Hitler şi Eva Braun au avut un copil, Siegfried, în bârlogul de la Berchtesgaden, pe care dictatorul nazist nu l-a recunoscut niciodată, care a fost prezentat ca aparţinând servitorilor săi, Falk şi Julia, cei doi bătrânei care spun acum adevărul cu limbă de moarte.

Harry Mulisch

Cartea ne prezintă felul în care acesta a crescut, ataşamentul său faţă de părinţii adoptivi, precum şi disperarea Evei Braun că micuţul nu o recunoaşte drept mamă. Pentru Hitler, Siegfried a reprezentat pe rând mândria de a fi tată, ignoranţa dată de treburile războiului şi dorinţa sa de a nu se ataşa de oameni, voinţa ca, după încheierea războiului să se retragă de la conducerea statului, într-o reşedinţă de la Viena şi să îl desemneze pe Siegfried drept succesor: „Spre mâhnirea domnişoarei Braun, logodnicul ei nu s-a arătat imediat prea interesat de fiul lui. O fi fost el Fuhrerul suprem care îşi pusese în cap să cucerească toată lumea, însă rolul de tată se vede treaba că nu-l prea prindea: fusese el însuşi prea răsfăţat de propria-i mamă. În plus, probabil că pentru el copilul era încă prea mic şi semăna prea mult cu alţi bebeluşi şi copii mici.

O dată i-a spus lui Falk că foarte probabil n-o să se aleagă mare lucru din băiat, căci era cunoscut faptul că marii bărbaţi aveau întotdeauna fii obscuri: un exemplu era August, fiul lui Goethe. Dar, în acest caz, obscuritatea lui avea să fie pusă pe seama lui Falk.”

Toate bune şi frumoase, Mulisch jonglează frumos între realitatea întruchipată de Hitler şi de acoliţii săi, îi prezintă pe rând pe aceştia cu toate trăsăturile lor pozitive şi negative, o reliefează sub aspecte noi şi inedite pe Eva Braun, încercând să îi descifreze adevăratele sentimentele pe care le-a avut în preajma Fuhrerului. Romanul se încheie, de altfel, cu un presupus Jurnal al acesteia, ţinut în ultimele zile din buncărul din Berlin, înaintea căsătoriei cu Hitler şi a sinuciderii forţate dinaintea căderii Berlinului.

Îşi doreşte moartea, dar plânge în acelaşi timp despărţirea de fiul său, lăsat în urmă şi pentru care Hitler dăduse un ordin de exterminare, aşa cum fuseseră aproape toate ordinele sale. Eva Braun nu îl înţelesese, bănuia existenţa unui complet, însă cel mai important era că se afla alături de bărbatul pe care îl iubea, indiferent de consecinţe şi de împrejurări: „Mai bine de-o săptămână n-a fost afară, ştiu că n-o să mai văd niciodată soarele, dar m-am împăcat cu gândul ăsta. Am trăit treizeci şi trei de ani şi am avut aproape tot ce mi-am dorit – de ce ar trebui să mai ajung la optzeci şi opt de ani ca să prind anul 2000, într-o lume animalică, sălbăticită de bolşevici? Nu, sunt extrem de fericită că pot să mor aici, alături de iubitul meu.”

Şi, într-un acces de mare bucurie, în ziua căsătoriei:

„Sunt doamna Hitler! Asta-i cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Eva Hitler! Eva Hitler! Doamna Eva Hitler-Braun, soţie a Fuhrerului! First lady a Germaniei! Sunt cel mai fericit om de pe pământ! Astăzi este şi ultima zi a vieţii mele – dar ce-i mai frumos decât să mori în cea mai frumoasă zi a vieţii tale?”

Partea mai puţin construită şi cu atât mai puţin verosimilă din roman este paralela dintre Hitler şi Nietzsche şi consideraţiile despre puterea malefică a lui Hitler dinaintea naşterii acestuia şi după moarte, fiind considerat un spirit malefic care îşi întinde existenţa peste veacuri şi a găsit în Hitler doar o formă de întrupare. Cu atât mai puţin realistă, cu cât aparent îşi găseşte în scriitorul olandez viitoarea formă de existenţă, acesta murind neaşteptat în momentul când spune că „el este aici”.

Paginile despre această legătură între moartea ca autor a lui Nietzsche şi naşterea lui Hitler doreşte să ne trimită de pe tărâmul senzaţionalul pe tărâmul construcţiei logice, însă nu reuşeşte, în ciuda frazelor intersectate cu amănunte detaliate asupra vieţii celor doi, decât să strice aparenţa de autenticitate de pănâ atunci cu siguranţa că totul nu este decât o ficţiune:

Hitler „a fost conceput în iulie 1888 – exact în momentul când a început degradarea stării de sănătate a lui Nietzsche. Iar nouă luni mai târziu, când s-a născut Hitler, nu mai exista niciun Friedrich Nietzsche. Creierul în care apăruseră toate aceste idei a fost distrus în lunile în care personificarea, nu, depersonificarea lor trecea prin faza fetală. Iată dovada mea ontologică a neantului. (…)

Cu câteva zile înaintea prăbuşirii definitive – nenăscutul Hitler era pe-atunci de şase luni în burta mamei sale –, Nietzsche a scris literalmente că-şi cunoaşte soarta: că numele său avea să fie legat vreodată de amintirea unei monstruozităţi, a unei crize cum nu mai fusese alta pe pământ, de cel mai profund conflict de conştiinţă, de o decizie luată împotriva a tot ce se crezuse, se ceruse şi se sanctificase până atunci.(…)

Siegfried

S-a dovedit a fi obsesia lui capitală: Endlösung der Judenfrage (soluţia finală a problemei evreieşti) – exterminarea fizică a evreilor, cu care Wagner ameninţase primul şi pentru care Nietzsche îl dispreţuise. De altfel, ştim de la un prieten de tinereţe că viitorul ucigaş de popoare citise literă cu literă scrierile antisemite ale lui Wagner. Nietzsche le-a citit şi el în tinereţe, însă palavragiul incorigibil – fapt destul de semnificativ – n-a vrut să discute acest subiect cu prietenul său; îl afecta prea tare, desigur. De altfel, n-a fost niciodată prietenul filosofiei şi al literaturii; era pasionat de arhitectură şi teatru muzical, mai ales de operele lui Wagner, iar în aceste opere, mai cu seamă de decoruri şi de punerea în scenă.(…)

Şi-atunci să mai cred eu că această coincidenţă exactă între naşterea lui Hitler şi moartea lui Nietzsche este doar o întâmplare? Tot întâmplare să fie şi faptul că amândoi au murit exact la aceeaşi vârstă: cincizeci şi şase de ani? Tot întâmplare este şi că nebunia lui Nietzsche a durat tot atât cât dominaţia lui Hitler: doisprezece ani?”

Este un roman care se citeşte relativ uşor, trecât peste construcţia uneori alambicată a frazelor, dar în acelaşi timp, aparţinând speciei de fantezie istorică, este nevoie de cunoaşterea, măcar în sens larg, a perioadei istorice şi a personajelor care au populat lumea germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Harry Mulisch a încercat să impresioneze, să atingă senzaţionalul care a adus popularitate altor scriitori, dar nu a reuşit decât parţial, în special datorită faptului că şi-a construit romanul pe mai multe planuri şi nu doar pe cel care avea capacitatea să atragă publicul.

Articole similare

”Un labirint din vată de zahăr”: Părul contează enorm, de Dan Lungu

Carmen Florea

Sindromul post-traumatic pe înțelesul tuturor: ”Dragă Edward”, de Ann Napolitano

Jovi Ene

În luptă cu propriul sine. „Frontul de acasă”, de Kristin Hannah

Corina Moisei-Dabija

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult