Carti Carti de fictiune

Avem o fiică, ce facem cu ea? – ”Dispariția lui Esme Lennox”, de Maggie O’Farrell

”Dispariția lui Esme Lennox”, de Maggie O’Farrell
Editura Nemira, Colecția Damen Tango, București, 2009
Traducător: Adriana Cerkez

Avem o fiică, ce facem cu ea? Puterea cu care este investită familia, abuz sau protecție

Așteptând să iasă pe piață volumul Hamnet, pe care îl primim tradus în română grație colecției Anansi, am zis că aș face bine să mă împrietenesc cu Maggie O’Farrell, mai exact, cu scrisul ei. Astfel, după o căutare făcută fără mari speranțe, am aflat cu mirare că există două titluri traduse de Nemira în colecția Damen Tango, o selecție de cărți care nu mi-a captat interesul în trecut și unde nu m-am uitat niciodată cu atenție. Sunt titluri epuizate, dar am avut norocul să le mai găsesc în anticariat.

Inconștient, mintea mea s-a pregătit, plină de tot felul de prejudecăți, pentru un roman de dragoste. Dar în Dispariția lui Esme Lennox dragostea lipsește cu totul, sau apare secundară, ca un sentiment inadecvat căruia nu i se acordă spațiu, e precum lăstarii aceia palizi care cresc în întuneric și care creează cofuzie, căci nu știi, sunt lujere vegetale, anemice sau viermi albi-verzui, subțiri, moi. Dacă am început romanul în confuzie, la final, după ce am închis cartea am avut câteva certitudini. Prima a fost că mai vreau, că-i voi face loc lui Maggie O’Farrell pe lista mea cu cei cărora le voi citi cărțile fără să cer garanții, a doua a fost certitudinea că scrisul, tonalitatea egală, fără sforțări, dar deloc săracă și capacitatea de a capta mult sens în cuvinte puține sunt lucruri care îmi plac foarte tare. Apoi remarcam că subiectul și povestea sunt în anumite momente atât de aproape de telenovelă, încât doar un scris foarte bine strunit poate ține cartea departe de zona asta. Și chiar poate foarte bine.

De mare ajutor este felul în care este folosit focusul care nu stă deloc pe centru, ci pe zonele marginale unde găsește amănunte ce devin niște fante adânci, profunde. În ele locuiesc adevăruri. Cadrele strânse, care cercetează alene detalii, de fapt evită, nu surprind toată imaginea unor scene grotești, nemiloase, absurde. Ca și cum ai fi un martor prins mereu orientat cu privirea în partea greșită, care nu vede tot, dar vede în detaliu o fracțiune care-i spune totul și încă ceva, ceva intim și nerostit. Mai este ceva aerat, de parcă în atmosfera cărții există un procent de heliu sau un aer cald adus din Indiile din care se întoarce familia, care ridică cartea într-o zonă ușor vagă, imprecisă, desprinsă de concret. De aceea poate, deși ce se întâmplă în carte este detestabil, n-am avut senzația pe care ți-o dă violența abrazivă, contondentă. Există un rău înăbușit, ascuns, care umblă prin camere căptușite, un rău manipulat cu mănuși de catifea. Există un rău pe lângă care poți trece fără să tresari pentru că seamănă în purtări cu grija pentru educație. Un soi de rău care ne însoțește necontenit, dar pe care-l observăm cu ușurință doar în societățile rigide și intolerante.

Povestea din carte e istoria unei familii care se întoarce din coloniile britanice în Edinburgh-ul anilor ’30, după o scenă dramatică. Ea e dramatică în fapt și în deznodământ, dar rămâne învăluită între straturi de cuvinte nearticulate și scene confuze, neclare, un incident niciodată reluat. La câțiva zeci de ani de la momentul revenirii, Iris, nepoata familiei, este anunțată de către un azil de boli psihice că acolo se află internată o rudă, sora bunicii ei. Problema e că nu se vorbise niciodată de către nimeni despre o soră a bunicii, dimpotrivă, bunica declarase mereu că este singurul copil al familiei. Și totuși, informația se dovedește a fi cu totul adevărată. Exista o rudă despre care nimeni nu știa nimic. Ce anume a făcut o persoană pentru a merita să fie exclusă timp de 60 de ani din memoria unei familii și cât de profundă a fost inadecvarea ei la lume, de a fost acceptată hotărârea ca ea să nu părăsească instituția de boli mintale practic toată viața?

Povestea a două surori, a familiei lor și a unei norme în care era vital să te potrivești. O poveste precum ceva viu, cald și lent, un șarpe constrictor cu sânge fierbinte, e ca o prezență imediată pe care o înregistrezi la nivel de epidermă. Asta poate pentru că normele, deși se modifică, sunt și ele vii, lipite de noi, mereu prezente in societăți și în privirile oamenilor, iar ele, normele pe care le inventăm din necesitatea de a păstra controlul, de a crea aparențele necesare, au tendința de a-ți modifica statura reală precum un pat a lui Procust, un pat organic în care nu încapi oricum ai fi decât dacă ți se ia sau ți se adaugă ceva.

„Așadar, două fete la un bal. Una așezată, cealaltă în picioare. E târziu, aproape de miezul nopții. Rochia fetei mai tinere era prea strânsă pe coaste. Cusăturile se întindeau, amenințând să se rupă dacă ar fi inspirat prea adânc. A încercat să-și încovoaie spatele, dar fără folos: rochia i se aduna în jurul gâtului ca o piele lăsată. Nu-i venea bine, parcă n-ar fi fost a ei, iar îmbrăcată cu ea se simțea ca și cum ar fi participat la o cursă cu picioarele legate, alături de o persoană detestabilă”.

Și dacă așa e toată viața ta – o rochie care nu ți se potrivește? Pentru că nu e croită pentru tine, pentru că îți limitează toate mișcările, pentru că nu poți respira în ea, pentru că, îmbrăcând-o, nu poți fi tu nici în convingeri nici în simțiri? Și cum ar fi dacă toți ochii te-ar vedea nepotrivită, inadecvată, prea lungă, prea lipsită de grație, privind mereu prea direct, vorbind prea apăsat la momentul când se cerea o tăcere, lipsind cu mintea când se cerea o atenție.

Să nu te potrivești cu timpul pe care-l trăiești, cu societatea care te vrea asemeni ei. Cum e să nu te potrivești cu familia ta? Esme Lennox nu se potrivea nicăieri în afară de propriul ei interior.

Trei femei, trei voci

Mintea lui Kitty se umple de amintirile din trecut, are coerența unui om sănătos doar pentru un paragraf. Apoi mintea se golește complet, ca o plajă la reflux, lăsând spații goale și cuvinte eșuate.

“…probema era că de câte ori mergeam undeva, ea și cu mine, primeam regulat invitații, datorită numelui nostru de familie, bineînțeles, chiar dacă ea refuza să se împrietenească cu vreo fată la școală. Zicea că sunt zgripțuroaice, chiar cuvântul acesta îl folosea. Dar de câte ori mergeam undeva, la o partidă de tenis, la ceai, la dans, întotdeauna făcea ceva ciudat, ceva neașteptat. Zdrăngănea la pian, vorbea tot timpul cu câte un câine, odată s-a urcat într-un copac și a stat acolo printre ramuri, uitându-se în gol și răsucindu-și pe degete părul sălbatic. Unele persoane nu ne-au mai invitat, sunt sigură, din cauza comportamentului ei. Și trebuie să-ți spun că pe mine m-a afectat foarte mult. Și mama a spus că aveam dreptate. Că tu, așa mi-a spus, care te porți întotdeauna așa cum se cuvine, cu demnitate, trebuie să suferi din cauza ei. Nu e drept. Odată chiar am auzit din întâmplare….

Apoi gândul se curmă, pentru că mintea lui Kitty, sora lui Esme, se luminează intens în bezna adusă de Alzheimer, apoi se stinge. Firul rupt pe care-l deapănă cu sincope o cuprinde mereu pe Esme, căci nu e nimic în viața lui Kitty care să nu aibă legătură cu sora ei. Chiar dacă ciopârțit, firul acesta aduce o parte importantă din istoria familiei în fața noastră. Maggie OFarrell o lasă pe Kitty să dea glas nu doar opiniilor ei, ci și una care însumează opinia întregii familii, chiar a întregii societăți. Căci sora mai mare este exponentul perfect al cerințelor vremii.

“Însă mama a trimis-o înapoi sa-și aranjeze ciorapul care-i alunecase de pe picior. Între tivul rochiei și partea de sus a ciorapului se vedea pielea, ceea ce, bineînțeles, nu se face. Când i-am văzut nori de furtună de pe față, m-am dus cu ea. Nu suport, nu suport, bombănea ea mergând,…….. Regulile astea, regulile astea ridicole, cum să ți le aduci aminte pe toate. Era furioasă, întotdeauna se înfierbânta puțin”.

 

“DA-DUM, da-da-da-da-dum. Chopin. Tot timpul cânta asta de se zgâlțâia mangusta împăiată de pe pian. Mama detesta acest lucru. Cântă ceva drăguț, Esme, nu chestia aia îngrozitoare…”

Dar Esme nu a putut să cânte ceva drăguț în lumea aceea claustrofobă, lumea împăiată precum o mangustă pe care ea o zgâlțâia cu putere.

În opoziție cu glasul surorii ei, vocea lui Esme este lucidă. Ea încheagă frânturi, reconstituie adevăruri în intimitatea minții ei. Recuperează. Umple spațiile lipsă. Aproape 60 de ani de absență.

„Și Esme se întreabă unde începe – acolo, aici, la dans, în India, mai înainte?”

 

„Brusc, fără nici o avertizare se ridică toți în picioare. Își pun lingurile pe masă, sar de pe scaune și ies grăbiți din cameră. Lui Esme, care visează cu ochii deschiși și e cu gândul la vârtejurile din supă, la broaște, i-a scăpat ceva. Toți discută precipitat în timp ce ies, iar Kitty își îmbrâncește tatăl să iasă prima. Mama lor, în atâta zor, uită de Esme, priponită în scaunul ei. Se uită cu gura căscată, cu lingura în mână. Dispar dincolo de ușă….și le aude pașii stingându-se pe coridor. Se întoarce uluită și se uită în camera goală. Crinii stau, mândrii și impasibili, într-o vază de sticlă, ceasul ticăie secundele, un șervet cade de pe scaun. Se gândește să strige, să-și dea drumul la plămâni și să urle. N-o face. Se uită la perdelele care tremură la fereastra deschisă, o muscă se așază pe o farfurie. Întinde mâna în fața ochilor și desface degetele, așteptând să vadă ce se întâmplă. Lingura cade în linie dreaptă, se izbește de partea concavă, se rotește in aer, apoi alunecă pe covor și se oprește sub bufet.”

Remarc aici că Maggie OFarrell nu face nici judecăți, nici nu trage concluzii, ea nu interpretează nimic din ce se vede și n-o să găsim nicăieri în carte o traducere în cuvinte a înțelesului dintr-o scenă ca cea de mai sus. Respectă mereu regula show, don’t tell. Noi trebuie să înțelegem că Esme începuse devreme să se desprindă de pe trupul familiei, exact ca o pieliță moartă de după o arsură solară, încet și sigur. Nimic nu este de prisos în roman și totul conține mai mult decât spune, frazele sunt suma altor fraze. „Lațul de mătase din jurul gâtului slăbește, îl simte peste cap, smuls. Mama stă în fața ei. Nu o privește. Deschide nasturii neglijeului și i-l scoate dintr-o mișcare, iar Esme își amintește de un bărbat pe care l-a văzut odată jupuind un iepure.”

“E singura care a rămas. Toți s-au concentrat în această fată cu păr negru, care stă pe nisip și care habar nu are că ochii și înclinarea capului sunt ale mamei lui Esme. Suntem cu toții, decide ea, doar vase prin care trec identitățile: suntem trăsături, gesturi, obiceiuri împrumutate, pe care le dăm apoi mai departe. Nimic nu ne aparține. Ne începem viața pe lume ca anagrame ale celor de dinaintea noastră”.

 

„În viață pot apărea niște confluențe foarte ciudate. Esme nu vrea să le spună coincidențe; detestă acest cuvânt. Uneori, crede însă că acționează ceva, un impuls, o coliziune de forțe, niște noduri în cronologie.

Ultima voce, cea a lui Iris, e o voce mai limpede, mai actuală și cursivă precum realitatea. Nepoată, suma tuturor celor de dinainte, ultima verigă, singura descendentă, are înțelesul ei în poveste, și are și ea propria ei dilemă. Dar lucrul esențial este că face posibilă derularea înspre înainte a acestei istorii, a acestor personaje. Eliberarea lui Esme se face prin ea. Deloc secundară însă, căci existența ei dă alte valențe finalului.

Dispariția lui Esme Lennox este o carte scurtă, cu o curgere surprinzător de cursivă pentru construcția ei fragmentată. Cele trei voci care se aud pe parcursul ei sunt destul de diferite, interioare, lipsite de stridențe, care își poartă adevărul în omisiuni și în tăceri. De aceea și cartea poartă multă liniște în ea, o liniște bolnăvicioasă, adusă de minciună, de intoleranță. O liniște din care nu lipsește tensiunea, pentru că de la bun început ești încredințat că se întâmplă ceva profund greșit, intolerabil și irevocabil. Astfel, aștepți înfiorat acel lucru îngrozitor, pe măsură ce treci prin mintea celor trei femei, ca prin trei încăperi diferite, ești în alertă, dar totuși static, te pregătești și totuși ești plin de derută. Adevărul se strecoară în mintea ta la fel de silențios iar efectul lui e ca o moarte lentă, ca sfârșitul pe care-l aduce epuizarea oxigenului dintr-o încăpere. Asurzitoarea tăcere finală, un fel de implozie care lasă în urmă o notă de plată, ca un petec de hârtie cu cel mai greșit calcul făcut de către univers.

Întrebările nerostite în roman îți răsar în minte instantaneu.

Câtă putere dăm familiei asupra noastră? Dar societății?

Ce este o femeie? O fiică? O pacientă?

Ce suntem, niște coduri de maniere alese înainte de toate, forme moi încorsetate de tipare sau indivizi unici cu personalități distincte? Ce ne dă valoare? Ce ne dovedește bolnavi?

Abuzurile își schimbă constant forma în societățile noastre. De cele mai multe ori ele sunt ascunse, perfide, negate de cei ce le făptuiesc. Dar există și abuzul făptuit în numele legilor nescrise ale tradiției, în numele viziunilor înguste și retrograde legate de ceea ce reprezintă o femeie, care sunt vii și azi, abuzuri care sunt la vedere și pe care unii le țin la loc de cinste. Acestea au efecte la fel de periculoase precum cele condamnate de lege.

Dispariția lui Esme Lennox este mai bună decât am anticipat. Marele dar pe care mi l-a făcut nu este acela pe care-l aduce o carte esențială, este însă darul care constă în descoperirea unui scriitor pe care-l poți iubi pentru felul în care alege să scrie. Ca și cum ar scrie după cum îți e dorința. Mă aștept ca Hamnet să fie o sărbătoare, mă aștept să mă bântuie, iar eu o să-l aștept exact așa, ca pe un cadou pentru mine personal.

(Sursă fotografii: Clarin.com)

Articole similare

Nu oricine poate da voci credibile adolescenților – „Cine a ucis-o pe Bambi?”, de Monika Fagerholm

Hristina Frangos

Pelerinaje si cautări de sine: Pelerinul, de Walther A. Prager

Dan Romascanu

Drama refugiaților din Siria: ”Apicultorul din Alep”, de Christy Lefteri

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult