Carti Carti de fictiune

Rezistența franceză în cel de-al doilea război mondial: ”Doamna de la Ritz”, de Melanie Benjamin

”Doamna de la Ritz”, de Melanie Benjamin
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere din engleză și note de Irina Bojin

Moto: ”E din ce în ce mai vădit că în vreme de război n-ai răgaz să te ocupi de căsnicie.” (pag. 228)

Melanie Benjamin s-a specializat în romanele de ficțiune istorică, prin care micile descoperiri istorice, documentare, se transformă în romane de conștientizare, pline de informații ale epocii, chiar dacă multe dintre ele sunt mult ficționalizate. Nu este singura care a găsit această cale spre succesul la public și o face bine, pentru că oferă cititorilor și o ficțiune de calitate, dar și un drum simplu pentru dezvoltarea culturii generale. ”Doamna de la Ritz” este al patrulea roman pe care i-l publică Editura Humanitas Fiction, după ”Lebedele de pe Fifth Avenue”, ”Soția aviatorului” și ”Femei de Oscar”, toate romane cu subiecte extrem de interesante și atractive.

În ”Doamna de la Ritz”, ea atinge o temă extrem de sensibilă și care a suscitat decenii la rând discuții aprinse între cercetători și istorici: cât de mult au fraternizat francezii cu inamicul nazist, după ocuparea Parisului de către acesta, în iunie 1940? Câți au pactizat cu cei care au început rapid să epureze capitala franceză de evrei, câți au făcut dizidență activă sau măcar semnificativă și reală și câți s-au bucurat de relativa libertate pe care au oferit-o naziștii francezilor? Câți au făcut parte din Rezistență și câți au beneficiat de favorurile germane? Un subiect delicat, care a dus la procese importante în anii de după război, dar și la tăceri semnificative, mai ales când era vorba despre personalități culturale sau mondene.

După cum sugerează și titlul, în centrul romanului se află Hotelul Ritz, care, după ocuparea Parisului, este rechiziționat de către germani și devine unul dintre comandamentele centrale și locul unde ofițerii naziști se distrau. Un loc luxos, deschis în Place Vendôme în 1898, care era în centrul vieții pariziene prin opulența sa și, până la urmă, libertatea de care beneficia clienții săi, rămâne în centru și după ce naziștii ocupă Parisul și se stabilesc acolo cei mai importanți conducători ai acestora. De altfel, Goring a solicitat și a primit Apartamentul Imperial:

”Goring, afemeiat și morfinoman, locuia în Apartamentul Imperial când era în oraș, dar ocupase și un conac imens la periferia orașului. Unii dintre numeroșii parizieni bogați ale căror reședințe luxoase fuseseră rechiziționate de germani s-au hotărât să se mute la Ritz pe termen nedefinit; între ei, Coco Chanel (al cărei apartament, decorat țipător, fusese mutat în aripa din Rue Cambon), steaua de cinema Arletty, diferiți cetățeni care deschiseseră ușa când sunase soneria în zilele de după Ocupație și care se treziseră că sunt de acord, după o discuție extrem de persuasivă, să cedeze locuințele, tablourile, argintăria, obiectele de artă și moștenirile de familie în schimbul șederii pe termen nelimitat la Ritz. Era fără îndoială un aranjament mai bun decât tratamentul de care aveau parte mulți alți parizieni.” (pag. 152)

Dar cine este ”doamna de la Ritz”? Este Blanche, soția directorului de la Ritz, Claude Auzello. O americancă venită să vadă Parisul cu ani în urmă, pentru a se trezi că a fost fermecată de un parizian destul de șters (sau cum spunea ea, ”nu prea înalt, dar plin de el”), dar impulsiv, atent și tandru și a rămas pentru totdeauna alături de el. Ei revin la Ritz după ce Parisul este cucerit, pentru a asigura supraviețuirea hotelului, care trebuie să-și păstreze rangul, luxul și deschiderea. Cuminți, atenți, serioși, ei trebuie să supraviețuiască infernului războiului, care nu are nici un front deschis în Paris, dar se simte la fel de puternic la nivel de individ, mai ales că locatarii hotelului vânează evrei, francezi, aliați și, în ciuda bunăvoinței afișate, îi consideră pe toți niște dușmani. De altfel, atmosfera epocii este redată perfect, teroarea vremurilor, relaxarea naziștilor, arestările zilnice, raziile și închiderea completă a străzilor pe timp de noapte. Sau crimele de la Velodromul din Paris:

”Ironia sorții voise ca singurul lucru luminos din viața lor să fie steaua lui David, cusută pe haine. De ce i-au luat cu forța din mansarde, din maghernițe, din apartamentele cu o singură cameră și i-au îngrămădit sub cupola de sticlă a velodromului, lăsându-i fără hrană și fără măcar o toaletă turcească? Fusese o acțiune a poliției franceze, a jandarmilor și prefecților. Ei au condus camioanele, ei au bătut la uși, ei au amenințat cu arma. I-au înghesuit pe nenorociții aceia într-o seră care s-a transformat în iad și doar la capătul a cinci zile – cinci zile când abia dacă au avut apă, când aerul era tot mai greu de respirat și orice speranță murise – i-au dus pe supraviețuitori în lagărele de la Drancy, Beaune-la-Rolande și Pithiviers. Sau în locuri necunoscute.” (pag. 202-203)

Conflictul armat îi îndepărtează pe cei doi soți, el fiind considerat de Blanche prea la cheremul naziștilor și amator de senzații tari cu femei necunoscute. Așadar, fiecare se refugiează în ceea ce crede că e soluția perfectă pentru a supraviețui războiului și niciunul dintre ei nu pare să aibă regrete, o fac aparent doar pentru ca timpul să treacă mai repede, războiul să se încheie și ei să aibă șansa să dea un restart relației. Tocmai aici acțiunea devine un pic previzibilă, ne dăm seama rapid care sunt acțiunile fiecăruia și resorturile din spatele acestora. Dar totuși, să nu uităm, că în mare parte acest volum este o ficțiune inspirată din realitate, realitate pe care o cunoaștem și nu ne oferă mereu surprize.

Melanie Benjamin ne oferă din nou un roman bun, cu o imagine detaliată a Parisului ocupat și mai ales a fațetelor multiple sub care parizienii au înțeles această ocupație: unii au fraternizat cu naziștii (inclusiv personaje celebre precum Coco Chanel), alții s-au retras în casele lor, în vreme ce curajoșii și puternicii au înțeles că singura lor posibilitate e să intre în Rezistență. Poate că cel mai mare merit al unui astfel de roman este că ne introduce în atmosfera vremii și ne determină să aprofundăm din cărțile de istorie imaginile sale ficționalizate. 

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, http://bazavan.ro/2018/04/melanie-benjamin-interviu-lebedele/)

Articole similare

Aria cercului în istoria matematicii: ”Povestea numărului π”, de Pietro Greco

Jovi Ene

Diavolul din Orașul Alb, de Erik Larson

Jovi Ene

Așteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult