Carti Carti de fictiune

Rechizitoriu neplauzibil: „A mea e răzbunarea”, de Marie NDiaye

„A mea e răzbunarea”, de Marie NDiaye
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2023
Traducere din limba franceză de Tristana Ir

Scriitoarea Marie NDiaye a fost recompensată cu prestigiosul premiu literar Goncourt, devenind în timp o figură cunoscută a literaturii franceze contemporane. Cărțile ei sunt provocatoare mai ales prin subiectele pe care le propun. Publicat în 2021, romanul “A mea e răzbunarea” (La vengeance m’appartient), poate părea greu de parcurs, chiar arid, datorită stilului în care este scris, prin urmare nu este nicidecum o lectură facilă.

Premisa de la care pornește romanul autoarei este de-a dreptul scandaloasă : o mamă devine “călăul” propriilor ei copii.

Personajul principal feminin este avocata Susane, în vârstă de 42 de ani, în timp ce al doilea personaj este Gilles Principaux. Soția lui, Marlyne Principaux se face vinovată de ucidere și trebuia să accepte în mod oficial ca avocata Susane să o reprezinte.

„Ce să înțeleagă din alegerea aceasta, că Principaux își dorea ca soția lui să fie cât mai bine apărată sau, dimpotrivă, că nutrea perfida intenție de a nu-i asigura o asemenea apărare? Căci avocata Susane nu-și deschisese cabinetul decât în urmă cu un an, avusese deocamdată puțini clienți, cazuri lipsite de însemnătate. Dacă ar fi fost în locul lui Principaux, și-a spus ea, ar fi apelat la Avocatul sau Avocata X, ale căror succese în dosarele dificile erau cunoscute de toată lumea, și cu siguranță nu la obscura avocată Susane care, deși în vârstă de patruzeci și doi de ani, putea să pară o novice.

Orice avocat faimos ar fi acceptat cu încântare s-o apere pe Marlyne Principaux, în vreme ce avocata Susane, fiind la curent cu povestea, ar fi trebuit să se mulțumească să tânjească după un asemena caz.” (p. 17).

Susane are o fire taciturnă. Povestea din “A mea e răzbunarea” se derulează destul de lent, pentru a permite cititorului să înțeleagă “frământările” acestei femei mature, care se chinuie „să-și explice” o amintire din copilărie „adânc îngropată” în străfundurile minții sale tulburate de acest caz al criminalei Marlyne, pe care acceptă să-l deslușească cu orice preț.

Amintirea vizitei la acea familie de al cărei nume nu își mai amintea (fusese oare Principaux), de acum 30 de ani, declanșează o goană nebună după aflarea adevărului, obligând personajul să pornească negreșit în căutarea anumitor răspunsuri cu privire la propriul ei trecut, pentru a se cunoaște mai bine.

Ce se întâmplase în acea cameră cu băiatul mult mai mare decât ea?

Vom asista la repetarea acestei întrebări obsesive pe tot parcursul romanului : “Cine era Gilles Principaux pentru ea” ?

Astfel, se declanșează o dublă anchetă externă care vizează atât cazul pe care l-a preluat în custodie, dar care se referă și la propria sa viață. Ancheta urmărește  inclusiv relația lui Susane cu părinții, care nu o mai înțelegeau și care îi activau prin incertitudinile lor o serie de spaime personale.

În paralel cu povestea inițială care are în centru derularea unei anchete de ordin personal, se conturează un plan narativ secundar, care are un dublu rol. Pe de o parte nuanțează acțiunea prezentată, oferind complexitate universului ficțional, pe de altă parte permite utilizarea tehnicii pluriperspectivismului, prin introducerea unor personaje ale căror vieți contrastează cu cea a protagonistei.

Acest plan narativ secundar pornește inițial de la compasiunea pe care o simte față de Sharon, menajera sa, o emigrantă ( mauritană) pe care dorește să o ajute prin implicarea ei directă în obținerea pentru ea și familia ei a unui permis de ședere nelimitat în Franța.

Viața acestei femei este analizată conform conduitei ei sociale, acolo unde își ducea existența, în Lormont. Sharon mai muncea în plus la încă două femei în casă, care nu se purtau cu ea cum se cuvine, așa cum o trata Susane. Printre celelalte două doamne care o exploatau pe Sharon se afla și mama lui Gilles, doamna Principaux, acum bătrână.

“- Nu-ți înțeleg întrebarea, tată. Tocmai v-am povestit despre după-masa aceea, n-am omis niciun amănunt care să aibă un sens în cadrul relatării mele, când indica un fapt semnificativ, v-am dat de înțeles, așa cred, și că aceste câteva ceasuri petrecute cu tânărul respectiv (așa îl vedeam eu la cei zece ani ai mei, probabil că el avea numai paisprezece sau cincisprezece ani) sunt printre acelea pe care mi le amintesc astăzi cu plăcere, dar și cu dor, pentru că, e adevărat, poate că nu v-am spus-o, n-am mai găsit niciodată, la niciun băiat, la niciun bărbat, la nicio altă ființă vie de fapt, farmecul acela straniu care, într-o oarecare măsură, m-a împins în mod inevitabil să-l ador.

-Dar ce a făcut? a întrebat domnul Susane cu o voce plină de suferință.

-Nimic, tată! Chiar nu priecepi? Nimic din ce sugerezi tu!” (p.31).

Fragmentarea permanentă din cadrul narațiunii permite aducerea în prim-plan a analizei ei pe cont propriu, vis-a-vis de acest caz, ce face obiectul multor pagini din poveste.

Intriga se potrivește de minune uneia de tip detectivistic, care o obligă pe protagonistă să scormonească, să caute indicii, întâmplări din propriul trecut pentru a putea să rezolve prezentul. Angoasa ei permanentă pare că nu se va termina niciodată.

Cartea apariține genului crime-fiction, făcând apel la tot soiul de întorsături neașteptate de situație. Aceasta devine din ce în ce mai tulburătoare, pe măsură ce narațiunea se dezvoltă și pe alocuri chiar înfricoșătoare prin prisma subiectului abordat, o mamă care își ucide cu sânge rece cei trei copii, fapt care indignează și devine apăsător, complicând din punctul meu de vedere și mai mult lectura, mai ales că tonul scrierii favorizează acest lucru, prin acumularea de detalii sordide care pot provoca repulsie. Brutalitatea săvârșirii crimei oferă șansa ca “A mea e răzbunarea” să devină încet dar sigur un thriller întunecat.

“Ce nu puteau ele să-i ierte lui Marlyne, se gândea avocata Susane, era că, moralmente, se îndepărtase atât de tare de ele atunci când se măritase cu Principaux, abandonându-și cariera ca să-i crească pe copiii lui Principaux, pe scurt, că se conformase tuturor presiunilor mai mult sau mai puțin fățișe ale acestui Principaux care fusese destul de șmecher, din punctul acesta de vedere (își spuneau surorile și mama, potrivit avocatei Susane), ca să se însoare cu o femeie dintr-un mediu social mult inferior mediului său.

-Nu îndrăznea să-l contrazică, avea să spună una dintre surori.

Iar cealaltă :

-O impresiona, el venea din burghezie, de altfel, sub aparența de cool era mai degrabă autoritar. “ (p.64-65).

Punctul culminant al cărții este dat de vizita la închisoarea din Grafignan, unde o întâlnește pe Marlyne Principaux.

Acolo va afla mai multe despre intimitățile acestei familii, alcătuite dintr-un profesor de geografie, Gilles Principaux și o profesoară de franceză, Marlyne Principaux (care nu-și mai practica meseria, un  cuplu “aparent fericit”, a cărui liniște și armonie este tulburată de această crimă odioasă, săvârșită împotriva firii umane, de neînțeles.

Se mai introduce un personaj, Rudy, cu care Susane a avut o relație romantică. Chiar dacă despărțiți acum, a rămas singurul apropiat căruia are curaj să i se destăinuie, despre cazul la care lucrează.

Stilul scrierii se schimbă în mod decisiv în momentul în care “inculpata” se confesează avocatei sale. Aceste pagini sunt greu de înțeles fiindcă dezvăluie printre altele ura față de soțul ei.

“Nu dau vina pe Gilles Principaux, avea să concluzioneze Marlyne. Mi-ar plăcea să nu-l mai văd niciodată, nu simt pentru el nici compasiune, nici tandrețe, dar nu dau vina pe el. N-a făcut niciodată nimic care să poată fi definit ca infam. Năzuia cu sinceritate să fie o persoană admirabilă, un tată bun, un soț bun, Gilles Principaux nu este un pervers și dacă am ajuns să-l urăsc, să-i doresc moartea ( sau ștergerea, absența lui bruscă și definitivă din viața mea), îmi acuz propria slăbiciune, iar nu pe ale sale. Vă implor, avea să spună Marlyne ( cu mâinile împreunate, cu pleoapele tremurând), să nu vă bată gândul să faceți vreo legătură între Gilles Principaux și vina mea, să mă dezvinovățiți parțial ca să-l învinuiți pe acest nenorocit care, victimă a unui destin îngrozitor, ar fi nevoit în plus să explice ( și inevitabil cu stângăcie) de ce nu crede că a jucat vreun rol nefast în grozăvia care s-a abătut asupra lui. “ (p.74).

O dată cu confesiunea lui Gilles ( complet diferită de aceea a nevestei lui), prin detaliile pe care le relevă, ne dăm seama că fiecare personaj conturează un alt “tablou” de familie, cu scopul de a intriga cititorul și a îl face să-și dorească să termine cartea cât mai curând cu putință. De asemenea, perspectivele diferite se întretaie cu acela al avocatei, bazat pe propria memorie (care îi poate juca feste, sau nu?).

Marie NDiaye ne oferă posibilitatea de a reflecta , de a încerca să facem o sinteză a alegerilor noastre prin intermediul celor două povești diferite, ca două jumătăți tăiate egal, dar unite în cele din urmă, amintindu-ne că purtăm în interiorul nostru două dorințe, una se referă la „ iubirea găsită” iar cealaltă este despre „iubirea pierdută”.

Puteți cumpăra cartea: Editura Trei.

Articole similare

Novecento, de Alessandro Baricco

Jovi Ene

„Dincolo de sârma ghimpată”, la graniţa dintre visuri, dragoste şi neant

Ana Maria Cazacu

În numele Fiului: Fiul, de Jo Nesbø

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult