Prin blogosfera literara Recomandat

Prin blogosfera literara (23 – 29 aprilie 2012)

Cezar Gheorghe scrie in ‘Observator Cultural’ despre cartea lui Livius Ciocârlie, ‘La foc mărunt’: ‘Cititorul se află în faţa unui „jurnal“ care îşi asumă însă un pact ficţional. Un jurnal scris nu în termenii jurnalului, ci un „jurnal“ care este creaţie. Situaţia descrisă are consecinţe dintre cele mai interesante. Dacă propria interioritate este refuzată celorlalţi, ea fiind inaccesibilă, jucată, recitată în cadrul interumanităţii, atunci chiar şi jurnalul va trebui să abandoneze uneltele sale clasice pentru a îmbrăca veşmintele literaturii. Interioritatea, întotdeauna schimbătoare, întotdeauna alta, întotdeauna incomunicabilă celorlalţi, trebuie să-şi asume în reconstrucţia sa jocul teribil de „serios“ al imaginaţiei. ‘

Tot in ‘Observator Cultural’ Bogdan Cretu recenzeaza originala biografie (sau contra-biografie) ‘Viata lui M. Blecher – Impotriva biografiei‘ care este si volumul de debut al lui Doris Mironescu: ‘O biografie a lui M. Blecher, scriitorul care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii la orizontală, încorsetat în ghips, care a murit la nici 29 de ani, atunci cînd cei mai mulţi dintre noi abia începem să avem o biografie, poate părea un pariu greu de cîştigat, dacă rămînem fideli vechii viziuni asupra unei astfel de lucrări, ca aglomerare de evenimente, ca reţea de relaţii. O ştie mai bine decît toţi Doris Mironescu, care îşi expune, încă din „Argument“, metoda de lucru şi modul de înţelegere a efortului său „reconstitutiv“: „Biografia este muncă de interpretare, lectură împotriva curentului, încercare de descifrare a «logicii narative» din spatele cutărui document, fie el literar sau nu. Ea nu doreşte să fie o reconstituire epică a vieţii autorului, un «roman» al acesteia. Sîntem nevoiţi să abandonăm naraţiunea continuă din start, din raţiuni metodologice. În schimb, vom urmări contrastele între «chipurile» scriitorului, aşa cum apar ele în documente personale sau în amintirile diferiţilor raportori, cu delimitarea faptului nud faţă de construcţia imaginară şi imagologică“. Prin urmare, se doreşte refacerea unei biografii spirituale, mult mai importante decît o searbădă înnodare a suferinţelor şi bolilor lui Blecher, condimentată inevitabil de o atitudine necritică empatică. Criticul nostru are, însă, suficiente rezerve de raţionalism pentru a ocoli o atare soluţie; de altfel, el denunţă încă din prima pagină a cărţii sale şi „pericolul mitizării, al ratării subiectului din exces de zel, al înlocuirii individului-autor cu personajul abstract care i-a scris (şi, se înţelege, i-a «trăit») opera“. Blecher este, la urma urmelor, un mare scriitor, nu un bolnav care, sărmanul, a scris cîteva cărţi în care şi-a inventariat, defulîndu-se, manifestările bolii.’

Paul Cernat semnaleaza in ‘Revista 22’ aparitia in Franta a unei noi exegeze despre Cioran semnate de Nicolas Cavaillès – ‘Cioran malgres lui’: ‘Nicolas Cavaillès ştie „tot şi ceva pe deasupra“ despre Cioran, iar temeinica formaţie franco-românistică îl plasează într-un punct privilegiat de observaţie. Pe lângă studiul benedictin în „laboratorul“ cioranian şi în arhiva pariziană de la centrul Jacques Doucet, el recuperează, printre picături, şi câteva texte publicistice din perioada franceză, prea puţin cunoscute în România. Dincolo de eleganţa cuceritoare a scriiturii şi de strălucirea hermeneutic-speculativă a analizelor, Cioran malgré lui… trebuie însă elogiat pentru modul în care izbuteşte să facă din travaliul filologic pe manuscrise un spectacol detectivistic în căutarea intimităţii gândirii moralistului franco-român şi a identităţilor sale scripturale, lingvistice şi stilistice.

In ‘Romania Literara’ Emil Nicolae evoca un episod putin cunoscut in istoria literaturii si artei romanesti care a dus la includerea pictorului Victor Brauner in ‘Istoria literaturii romane’ a lui Calinescu: ‘în arhivele păstrate la Bibliothèque Kandinsky (M.N.A.M. Paris) se află o sumedenie de contrapuncturi textuale (poematice) la desenele şi picturile artistului, ca să nu mai spun de faptul că la unele dintre ciclurile de tablouri pe care le-a realizat, Victor Brauner a procedat mai întâi la fixarea „literară” (printr-o descriere concisă) a compoziţiei pe care urma să o transpună în ulei. Toate astea şi multe altele (cum ar fi proiectul unei cărţi de versuri, mărturisit prietenilor, dar nefinalizat) sunt argumente în favoarea condiţiei de „pictopoet” pe care şi-a asumat-o constant şi pe cont propriu (după ce Ilarie Voronca s-a retras din „tandemul” care lansase manifestul „Pictopoezia” în 1924, în revista „75 HP”). Rezultatul e că Alain Virmaux şi Odette Virmaux, în Dictionnaire mondial des mouvements littéraires et artistiques contemporains (Dicţionarul mondial al mişcărilor literare şi artistice contemporane, Edit. du Rocher, Paris, 1992), îl consemnează pe Victor Brauner la articolul „Picto-poezie”, precizând (după relatarea momentului 1924): „Brauner a reluat expresia («pictopoezia») mai târziu, prin 1947, pentru a-şi descrie propria căutare a unui «limbaj hieroglific modern». Demersul iniţial nu era foarte depărtat nici de ceea ce Breton numea «poemul-obiect».” Aşa că, revenind la Istoria… lui G. Călinescu, includerea lui Victor Brauner în paginile ei nu a fost nici formală, nici conjuncturală, ci de-a dreptul… vizionară!’

Vladimir Tismaneanu evoca pe blogul sau figura Monicai Lovinescu, la patru ani de la disparitie: ‘Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, “Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.’

‘Azi citesc‘ se numeste blogul pe care l-am descoperit in aceasta saptamana. Am remarcat aici cronica ultimei carti aparute in traducere a lui Carlos Ruiz Zafon, scriitor care ma atrage ca gen, dar la ale carui carti nu am reusit sa ajung pana acum. Despre ‘Luminile din septembrie’ Elena Silvana Potocean scrie: ‘Am început să citesc această carte cu teama că voi fi dezamăgită, crezând că e logic ca  primele  romane ale unui autor să nu fie prea grozave, să nu fie la fel de bune ca şi cele ulterioare. M-am înşelat, Luminile din septembrie mi-a plăcut mai mult decât mă aşteptam. Atât de mult încât am stat trează până dimineaţa ca să o termin de citit. Puţini autori au darul acesta de a-ţi capta atenţia  şi a-ţi stârni curiozitatea într-o asemenea măsură încât să te facă să nu laşi cartea din mână, chiar  dacă abia mai poţi ţine ochii deschişi. Deşi începutul nu pare foarte promiţător, pe măsură ce înaintezi,  cu fiecare pagină, romanul devine tot mai complex şi începi să recunoşti stilul acela special  al lui Zafon.

Costi Rogozanu de la Elefant.ro ne recomanda sa citim de 1 mai ‘un roman mai discret din bibliografia Steinbeck, Nehotărîţii sorţi ai bătăliei: ‘De 1 mai muncitoresc, noul proletariat care nu mai culege mere în România, ci căpşuni în Spania, funcţionarii, noii angajaţi la corporaţii care cred că l-au apucat pe D-zeu de picior, mulţii creditaţi şi toţi ăia care s-or mai simţi scalvi (de lux sau „clasici”) pe plantaţie sînt invitaţi cu drag să citească un roman bun despre cum se clatină tot cînd nimeni nu vrea să schimbe nimic.’

(Dan)

Un nou interviu interesant pe Bookaholic, de data aceasta cu Oliviu Craznic, autorul romanului „…Si la sfarsit a ramas cosmarul”, pe care l-am lecturat si eu acum aproape un an (foarte reusit, de altfel). Raspunsul la intrebarea mea favorita: „Unde, când şi cât (mai) citeşti? În afara celor 8 ore de serviciu în care citesc non-stop cărţi de Drept şi legislaţie, pot spune că citesc majoritatea timpului în care nu scriu, şi cum dorm foarte puţin, rezultă că citesc mult. Cinci ore zilnic în mod sigur. De obicei mai mult. Întotdeauna acasă, îmi trebuie o anumită atmosferă pentru că obişnuiesc să trăiesc poveştile pe care le parcurg. Acesta este şi motivul pentru care abandonez repede cărţile care nu mă prind, şi o fac fără cea mai mică remuşcare.”

Rontziki a citit „Degete mici”, romanul de debut al lui Filip Florian, despre care am scris si eu aici, chiar laudativ. Ea ne spune: „Am citit despre stilul lui Filip Florian că este foarte elaborat. Ce-i drept, cuvintele nu sunt înşirate întâmplător, alegerea lor este, în mod evident, una inspirată, dar procesul de “elaborare” nu se vede, nu se simte şi senzaţia lăsată este una de “natural, firesc”. Nu m-am putut abţine totuşi să nu-l văd şi într-o comparaţie cu Zilele regelui, nu atât din punct de vedere literar, nefiind pricepută la astfel de analize, cât prin impresia şi starea pe care mi le creat, şi trebuie să spun că Zilele regelui rămâne mai aproape de preferinţe şi de sufletul meu. Recomand, deci, celor care n-au citit nimic de Filip Florian să citească mai întâi Degete mici, pentru că sunt sigură că aprecierea nu va fi deloc umbrită de vreo comparaţie, iar Zilele regelui este, după părerea mea, “lectură obligatorie”.

Luciat ne vorbeste pe scurt despre debutul lui Ciprian Macesaru de la Editura Cartea Romaneasca, Superhero: „Un debut tipic: un antierou care se masturbează periodic visând gloria literară într-o Românie alcătuită din blocuri, amintiri de pe vremea cozilor la alimentara, taţi alcoolici şi violenţi. Nimic nemaipomenit. O citeşti rapid şi, chiar dacă nu rămâi cu mare lucru, n-ai nici un motiv s-o arunci pe pereţi la final. Conţine şi o intrigă interesantă: tânărul ambiţios (lucrează la o editură), departe de a-ţi cerşi simpatia (ca alte personaje asemănătoare din romane recente), se dovedeşte de-a dreptul antipatic până spre final, după ce, ros de invidii de scriitor ratat, fură manuscrisul unui alt autor (memoriile unui bătrân care moare la timp) şi-l publică sub numele lui.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Articole similare

En kärlekshistoria (1970)

Jovi Ene

Povești despre nebunia obișnuită, de Charles Bukowski

Jovi Ene

Apollo 13 (1995)

Jovi Ene

2 comments

Oliviu Craznic 30 aprilie 2012 at 22:56

Multumesc pt semnalare si aprecieri.

Reply
Jovi 1 mai 2012 at 11:15

Cu multa placere 🙂

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult